Libanul creştin

NOTE DE CĂLĂTORIE // „Libanul este o ţară foarte frumoasă, dar nu mai este aceeaşi după război. Era un punct de atracţie pentru turişti, acum însă aceştia se tem să vină aici”

„Tu ştii unde te duci? Tu ştii că acolo e război?”, îmi spune mama şi unii prieteni, când aud că mă pornesc într-o vacanţă de o săptămână în Liban.

După opt ore de aşteptare în Aeroportul din Istanbul (cursele pentru Beirut sunt cu escală prin Istanbul), circa două ore de zbor, ne pregătim de decolare. Prin geamul avionului, nici zare de lumină. „Ce caut aici?”, îmi răsună în minte. După câteva clipe, apar luminiţele oraşului. Emoţiile pe care le-am avut la  ghişeul de paşapoarte au trecut odată ce aud: „Bine aţi venit în ţara noastră frumoasă! Vă urăm o şedere plăcută”, încheie, cu un zâmbet larg, angajatul Aeroportului din Beirut.

E 25 decembrie, oraşul e inundat de luminiţe de diferite forme şi culori, iar după zece minute de mers cu maşina, la o intersecţie, observăm o sculptură a Mântuitorului Iisus Hristos, o copie a celei din Brazilia. Statui, frumos iluminate, ale Maicii Domnului se perindă la fiecare intersecţie. Maşina îşi continuă drumul spre Ajaltoun, unde locuieşte prietena mea împreună cu soţul ei libanez.

Imaginea Maicii Domnului

La un moment dat, şoferul taxiului o coteşte în altă direcţie, spre mirarea prietenilor mei. „Nu vă supăraţi, este un obicei al meu, dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, vin şi mă rog la la Sfântul Ilias, iar seara, când mă duc spre casă, fac acelaşi lucru”, explică bărbatul care împreunează mâinile pentru rugăciune şi tace câteva minute, se întoarce spre noi, ne face din ochi şi continuăm drumul.

Oraşul Ajaltoun se află la 45 de minute depărtare de capitala Libanului. „Avem o poziţionare foarte bună, vara, de dimineaţă, poţi să cobori să faci baie în mare, iar după-masă, să urci în munţi şi să schiezi. Din păcate, din cauza modificărilor climaterice din ultimii zece ani, în munţi nu mai este zăpadă ca mai înainte. În acest an, de exemplu, doar pe piscurile munţilor mai poţi schia, şi asta dacă agenţiile de turism împrăştie pe pârtii zăpadă artificială”, îmi spune Antony, soţul prietenei mele.

Relaţii tensionate între comunităţile religioase

Potrivit gazdei mele, în Liban locuiesc aproximativ patru milioane de persoane (deci populaţia e comparabilă cu cea a RM), împărtăşind circa 40 de confesiuni religioase. De-a lungul timpului, lupta s-a dus între creştini şi musulmani. Acesta spune ca relaţiile dintre creştini şi mahomedani sunt tensionate. „Am luptat şi în război cu musulmanii. Dacă ai dori să mergem acum într-un cartier musulman, nu am putea. Aceasta pentru că, recent, o femeie creştină aflată în trecere pe acolo a fost agresată din cauza că avea la oglinda maşinii o cruce, mai nu i-au stricat parbrizul”, îmi spune Tony (aşa îi spun rudele şi prietenii).

A doua zi, care era duminică, a început cu participarea la serviciul divin la biserica catolică. Acesta nu durează mai mult de o oră şi, dacă nu reuşeşti să ajungi la cel de la ora matinală, poţi să participi la următorul.

După slujba religioasă, suntem invitaţi la masă la verişorul prietenilor. Ora mesei presupune şapte – opt feluri de mâncare. De regulă, începe cu o salată şi include neapărat preparate din carne – de la carnea crudă, tocată şi amestecată cu diferite mirodenii, pe care o mănânci cu pită, la frigărui. Orice masă se încheie cu o ceaşcă de cafea. O alternativă pentru persoanele ce nu pot bea cafea neagră e cafeaua albă. „Este de fapt esenţă din petale de trandafiri, care se adaugă în apă clocotită şi se lasă 2- 3 minute să fiarba”, ne spune Rana, soţia verişorului.

Cafeaua este servită cu diferite dulciuri, iar, fiindcă suntem în perioada Crăciunului, gazda ne propune „Le gateau du Noel”, o prăjitură coaptă de cofetari special pentru această sărbătoare.

Libanul, o fostă colonie franceză

Îi întreb de ce folosesc multe cuvinte în limba franceză. „Libanul a fost o colonie franceză, până şi-a căpătat independenţa. De aceea majoritatea persoanelor cunosc această limbă. În multe familii copiilor li se oferă o educaţie franceză, aceasta înseamnă că la şcoală, pe lângă limba arabă, aceştia învaţă şi franceza”, ne povesteşte Rana, care este traducătoare şi profesoară de limbile engleză şi franceză.

Nu reuşeşte să termine gândul că lumina se stinge şi rămânem pe întuneric. Nimeni însă nu pare deranjat, ci îşi continuă gândul. Observând nedumerirea mea, Tony îmi spune că energia electrică în Liban se deconectează dimineaţa şi seara. Pentru că nu au vrut să mai depindă de mila statului, unii orăşeni au achiziţionat generatoare de energie electrică şi au curent pentru ei şi mai dau curent şi la alţi oameni. „Eu am două generatoare, care se pornesc în mod automat când se stinge lumina şi se opresc când vine curentul. Este şi un mod de a ne câştiga existenţa. Din păcate, nu putem stabili preţul curentului, ci o face Guvernul, de aceea, de multe ori, ieşim în pierdere”, povesteşte Tony, iar lumina se aprinde şi gazda vine cu o tavă, pe care sunt mai multe feluri de ţigări. Fiecare îşi alege ţigările care îi plac şi le savurează împreună cu cafeaua a cărei aromă se împrăştie în încăperea plină de oaspeţi.

„Îţi place ţara noastră?”, mi se adresează Rana. „Trebuie să urci în munţi, să pleci la mare, să vezi ruinele şi catedrala Notre Dame du Liban!”, îmi spune pe nerăsuflate femeia. „Libanul este o ţară foarte frumoasă, dar nu mai este aceeaşi după război. Era un punct de atracţie pentru turişti, acum însă aceştia se tem să vină aici. Îmi iubesc foarte mult ţara şi nu aş vrea să emigrez. Cu toate că peste 20 de milioane de libanezi au părăsit în timpul războiului ţara şi nu s-au mai întors”, spune femeia.

Transport în comun aproape nu există

După ce se termină cafeaua din ibric şi discuţiile se cam liniştesc, ne pornim spre casă. Urcăm în maşină, iar în cinci minute suntem la prietena mea. „Noi nu avem mijloace de transport public, practic fiecare familie are automobil propriu”, susţine Tony, care ne îndeamnă să rămânem în maşină pentru a face un tur al împrejurimilor. „Ne ducem în Bikfaya, un oraş apropiat, unde autorităţile locale au improvizat o Peşteră a Naşterii lui Iisus Hristos în mărime naturală şi, în general, luminiţile de Crăciun sunt foarte frumoase în acest an”, ne spune Tony.

Ieşim din oraş şi începem a urca drumul şerpuit, care ne duce în Bikfaya. Luminile din centrul localităţii ne fac să ne oprim  pentru a le admira: globuri multicolore, brazi înalţi, împodobiţi cu diferite beculeţe care luminează şi transformă strada într-un colţ de basm. Peştera Mântuitorului în mărime naturală atrage însă privirile tuturor. „Autorităţile în fiecare an împodobesc frumos oraşul, dar în acest an au întrecut aşteptările”, spune Tony, în timp ce prietena mea fotografiază şi rosteşte: „Ktir, ktir, ktir”, ceea ce în traducere înseamnă foarte frumos. La întoarcere, drumul şerpuit deschide un relief muntos, casele par nişte ciuperci răsărite pe tulpina unui copac. „Nu se tem oamenii că se vor prăbuşi casele la primul cutremur?”, întreb eu. „Nu avem cutremure aici, iar casele sunt construite din pietre, îţi voi arăta de unde le iau”, răspunde Tony.

„Nu ştiu dacă ţi-am spus, dar aici au locuit finicieni. Iată ruinele a ceea ce a fost cândva o civilizaţie”, spune Tony oprind motorul lângă nişte ruine din care au rămas doar blocuri răzleţe din piatră. „Din păcate Guvernul nu face nimic pentru a le păstra şi oamenii le distrug în fiecare zi. De ce să nu le păstreze, aşa cum o fac grecii? Uite, ele sunt impresionante şi mă gândesc de multe ori când trec pe aici cum au reuşit să le ridice…”, spune bărbatul cu tristeţe în glas. „Priveşte acolo, este un pod, dar nu e făcut de mâna omului, ci de natură, vânturi şi ploi”, Tony arată spre pod.

Notre Dame du Liban

În afara sculpturilor ce o reprezintă pe Fecioara Maria, aici mai găseşti şi catedrala Notre Dame du Liban. Este o construcţie încununată de o statuie turnată în bronz în Franţa. Are înălţimea de opt metri şi jumătate. Soclul statuii este construit din piatră naturală. Dacă vrei să urci până la picioarele Fecioarei, ai de parcurs o scară sub formă de spirală de 104 trepte. În incinta soclului, fiecare creştin poate să intre şi să se roage. „Înaintea războiului, statuia era cu faţa spre mare, nu spre capitală. În timpul luptelor dintre creştini şi musulmani, aceasta s-a întors cu faţa spre Beirut”, afirmă cu încredere Tony. Potrivit acestuia, este o istorie în care cred toţi creştinii din această parte a lumii.

Câteva ore înainte de a lua avionul spre Istanbul şi de acolo cel spre Chişinău, facem un tur al Beirutului. Deşi a trecut Anul Nou, mai poţi admira luminiţele ce împodobesc oraşul. Maşina pluteşte pe străzile Beirutului în timp ce ochii captează în retină peisajul. Copacii care nu şi-au lăsat frunzele, în loc de zăpadă, podurile care se succed şi briza răcoroasă a mării fac din Beirut un oraş în care ai dori să revii.

Marina LIŢA

The following two tabs change content below.
Marina Liţa

Marina Liţa

Marina Liţa

Ultimele articole de Marina Liţa (vezi toate)