Lecturi de vacanţă: romanul politic

 Spuneam cândva că literatura noastră exponenţială este una modernă (deductiv, suntem o naţiune modernă). Ziceam că cea mai cunoscută în lume piesă românească este O scrisoare pierdută. O comedie despre alegeri parlamentare (un fenomen al modernităţii). Nu vreo vetustă dramă nemţească, cu vinderea sufletului diavolului, vreo arhaică excursie italiană prin cercurile Infernului sau vreun medieval cavaler spaniol, luptând cu himerele.

Comedia rusă cea mai cunoscută (sugeram eu atunci), Revizorul, viza un vechi şi el fenomen: impostura. De pe la Falsul Dimitrie, ruşii tot au de a face cu impostorii. Francezii (ziceam eu atunci) au ca personaj emblematic un avar. Dar şi pe un ipocrit. Mai încoace vine drama doamnei Bovary, dar tot e de pe terenul vechi al relaţiilor pur umane, în raport, da, cu „datoria” (dilemă eternă, încă de pe vremea lui Le Cide).

Pentru englezi, personajul exponenţial îl reprezintă o fire dilematică (având ca pretext problema succesiunii la tron – ce preocupări feudale!). Nu e departe (prin tradiţiile familiale, dinastice) nici tragedia celor doi tineri veronezi. Observăm că marele Will fură personaje memorabile de prin alte ţări. Reţinem, totuşi, ca reprezentativ, un tip englez, care – pentru a evada de pe câmpul de luptă, înconjurat de duşmani – schimba un regat pe un cal. E de reţinut şi asta: uneori putem să sacrificăm şi un regat şi tot să nu ne putem salva, or, Richard al III-lea nu a mai găsit calul salvator. Ultimul rege al casei York a murit pe câmpul bătăliei de la Bosworth, în Războiul celor Două Roze. Nicio aluzie, dar morala acestui alineat e că uneori nici roza de pe blazon, nici sacrificarea unei împărăţii nu te scapă.

Dar să revenim la ai noştri. Nu doar Caragiale scria, acum un secol şi jumătate, un text politic, în esenţă. Începuturile îndepărtate ale genului epic, la noi, au fost, de asemenea, politice. Primul nostru roman, prima noastră ficţiune scrisă este nu doar o naraţiune alegorică, ci şi una politică, în substanţa ei. Istoria ieroglifică e povestea relaţiilor politice de la Curtea Otomană şi de la curţile domneşti ale Moldovei şi ale Munteniei.

Istoria propriu-zisă se deschide (da, alegoric, dar şi ironic-persiflant, adică literar) cu un soi de confruntare parlamentară, balcanică, desigur: adunarea de la Arnăut-chioi, satul de lângă Adrianopol, a boierilor moldoveni şi munteni. Chestiunea pusă în discuţie: alegerea domnitorului Ţării Moldovei (detronând o Vidră şi instalând o Struţocămilă!). În acest sens, romanul lui Cantemir e povestea „concurenţei politice”. Da, cu intrigi, cu urmăriri – de trhiller! – şi cu implicarea maselor (precum albinele – lucrătoare, desigur – în raport cu muştele, adică ciocoii, trollerii, slugile parazite dar devotate ale stăpânului).

S-a spus că Istoria ieroglifică ar fi fost un „Roman de Renard” al nostru (G. Călinescu). E adevărat, în sensul în care animalele ascund aici o poveste pur umană. Doar că aici avem nu doar o serie de istorioare de natură fabulistică, ci o naraţiune coerentă, sugerând (da, alegoric) realităţi politice. Cartea lui Cantemir aminteşte mai mult de Ferma animalelor lui Orwell, mai ales în partea discursurilor polemice. Pe secvenţa urmăririi Inorogului (azi i-am spune unicorn) de către adversarii săi, istoria aduce a film de aventuri, a fantasy, cu animale fabuloase, himere şi alte invenţii ale minţii. Dar este, ziceam, şi un roman politic.

De altfel, dacă vom reciti literatura noastră – chiar şi cea mai recentă – vom vedea că romane politice nu sunt doar cele, să zicem, din Trilogia basarabeană a lui Val Butnaru, dar şi Cumplite vremi de Vladimir Beşleagă, şi Hronicul Găinarilor de Aureliu Busuioc şi chiar… Povestea cu cocoşul roşu al lui Vasile Vasilache. Or, o naţiune modernă este o naţiune politică (ce deducţie, dom’le! parcă ar fi rostit-o Nae Caţavencu!).

„Moderni” de la origini, ne place să punem ţara la cale, să vedem în orice faptă conspiraţii, să comentăm evenimente, să ne revoltăm de nedreptăţile lumii (noi nu dormim de grija umanităţii). Iar evenimentele dramatice din ograda megieşilor le privim (azi: on-line) ca pe nişte romane politice. Şi dacă astrele ne şoptesc că va câştiga, să zicem, împărăţia peştilor, atunci noi luăm act, ne conformăm şi, înţelepţi dobă (cine mai ştie adevărul suprem: capul plecat sabia nu-l taie?), îi şi întindem covoare şi prosoape viitorului suveran. Noi nu facem politică, noi consumăm acte politice. De altfel, Cantemir însuşi, savant de marcă şi prozator de real talent, ca politician a cam eşuat.

E simplu să schimbi lucrurile? E suficient să ieşi din zona de confort şi să-ţi doreşti cu adevărat altceva? E simplu să fii liber? E suficient să te scuturi de fricile zilnice?

O fi. Oricum, ne vom revolta, dar nu vom depune eforturi pentru a schimba lucrurile. Şi, oricum, vom rămâne optimişti. Citând fatalista, dar plina de speranţă concluzie a tristei Istorii ieroglifice: „Şi precum toate sfârşitul său au, aşé şi dreptatea, vremea, locul, puterea şi biruinţa sa îşi află”.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)