Lecţii de literatură pentru istorie // Ruperea rândurilor

Putem zice şi aşa: istoria e cu semnele, literatura cu semnificaţiile. Lucrurile proaste se întâmplă deoarece oamenii nu citesc cărţile necesare. Lanţul mondial de revolte stradale a fost cauzat de criza financiară, o criză a simbolurilor valorice: s-au acordat semnificaţii reale unor lucruri contrafăcute. Cum ai spune: s-au dat drept bune nişte cărţi proaste.

Liderii noştri naţionali au citit doar cărţi simplissime. Nici pe cele de istorie nu le-au deschis, cu atât mai puţin –  pe cele de literatură, unde sunt tăinuite semnificaţiile faptelor. Nu zic de titluri ezoterice, ci de volume la îndemâna oricui.

Acum, când nu ducem lipsă de câte un Che Ghevara – fie în Piaţa Universităţii din Bucureşti, fie în PMAN din Chişinău –, nişte lecţii de literatură nu strică. Prima: Demonii lui Dostoievski. Cunoaştem guverne „revoluţionare” (ale tipilor frustraţi şi agresivi) în diverse ipostaze: de la Lenin-Troţki-Stalin până la actualele regimuri din Cuba şi Coreea Boreală. Dusty, anticipativ, reflecta perfect manipularea maniacală a maselor.

Acum, nici la Bucureşti, nici, mai nou, la Chişinău, nu se propun soluţii. Se cere un lucru: capul lui Moţoc! Vă amintiţi? După ţeasta sacrificată „poporului” canibal, vine dictatura, plasticizată paroxistic în piramida de capete (metafora minţilor-procesoarelor, deconectate de la sursă). În rest, nu se schimbă nimic decât spre rău, or, profitorii vor fi alţii decât plugarii, convertiţi peste noapte în proletari-anarhişti.

Un episod asemănător cu cel de la Bucureşti, în istoria Franţei: revoltele din 1968, cu idei stângist-egalitariste, comuniste, maoiste. Doar o lozincă: aşa nu se mai poate! Nu se ştie însă cum se poate. Pentru a degaja aburii, Charles de Gaule (un bun preşedinte!) şi-a dat demisia. Singura schimbare reală.

Din păcate, nimeni nu învaţă lecţia (cu excepţia lui Iurie Roşca, care a însuşit temele lui Gustave Le Bon). Blestemându-i pe mitingomani (care – râvnind reangajarea politică – fac un lucru ticălos, construind pârtia ideală pentru resurecţia comunistă), nu trebuie să ne scape gafele pe care le comit, succesiv, liderii Alianţei. Ăştia calcă zilnic în străchini şi ţi-i milă de poporul, care poate fi, cu ajutorul lor, iarăşi prostit de miliardarii cu Che Ghevara pe tricou.

Pentru mireasa curtată, sedusă, agresată de erotomanii politici (= pentru „electoratul” privitor ca la teatru): Shakespeare. Contrar presupunerilor, nu piesele istorice, ci Romeo şi Julietta. Familiile Montague şi Capulet, se urăsc pentru că aparţin unor clanuri / partide politice: guelfii şi ghibelinii. Moare, într-o ceartă străină, Mercuţio, cel mai luminos personaj din literatură, se sinucid cei doi tineri…

Prima sugestie pentru liderii AIE ar fi piesa lui G. B. Shaw Mezalianţă (plus o bibliotecă germană & engleză pe această temă, pentru a învăţa corectitudinea şi cavalerismul, în cazul înrudirii – forţate – prin mezalianţă). Privind lupta specifică din subteranele coaliţiei, le-aş mai propune romanele lui Mario Puzo (din seria Naşului).

O lectură edificatoare e comedia lui Aureliu Busuioc Radu Ştefan, Întâiul şi Ultimul: orice guvernare este efemeră şi trebuie să te gândeşti la… viaţa de apoi. Alta: Despot-Vodă, drama despre impostorul cu idei nobile, dar fără simţul realităţii. Îl re-recomand pe Caragiale, chiar dacă am avut Caţavenci şi Dandanachi, încă în primul val, al eliberării naţionale. Acum, siluetele s-au îngroşat, sunt groteşti, mai curând à la Ionesco (a citi!).

Literatura (mai) învaţă: lucrul trebuie făcut bine şi până la capăt. Fraza / expresia finală contează. O lecţie pentru toţi (guvern, opoziţie, insurgenţi): enormităţile trebuie rostite numaidecât cu voce solemnă. Altfel, proştii n-au să creadă, iar deştepţii nu au să râdă.

Ca să se aleagă, fiecare, cu câte ceva…

Mircea V. CIOBANU