Lecţia de viaţă a monahului Pimen de la Mănăstirea Rudi

COMORI SPIRITUALE // Cel mai important e să trăieşti frumos şi curat pe pământ

Zilele acestea, mi-a telefonat o cititoare care mi-a spus: „În secţia de chirurgie a Spitalului raional Soroca se tratează un călugăr cu un destin dramatic. Nu are încă 30 de ani, e fără ambele picioare şi are o sete de viaţă de invidiat. Ar fi bine să-i cunoască povestea toţi cititorii dvs.”

Pribeagul Constantin

Monahul Pimen s-a născut pe 3 iunie 1982 în orăşelul Călăraşi. A fost înregistrat cu numele Constantin din părinţii Elena şi Andrei Mânza. Spune că niciodată nu i-a văzut pe părinţii săi, căci l-au abandonat când avea doar două luni. Primii şapte ani de viaţă s-a aflat la orfelinat, apoi a mers la şcoala-internat din Ceadâr-Lunga pe care a absolvit-o în 1999. Nu i-a fost dulce viaţa în aceste instituţii, dar de aici încolo i-a devenit şi mai amară. Rămas ca o frunză în bătaia vânturilor, după absolvirea şcolii s-a dus la Inspectoratul şcolar din Călăraşi în speranţa că va fi ajutat să-şi găsească un loc de muncă sau vreo şcoală, unde ar putea însuşi o meserie. Domnul inspector l-a trimis pentru perioada de vară la  Mănăstirea Frumoasa, promiţându-i că în septembrie îl va înscrie la o şcoală profesională. Dar când s-a întors, acesta i-a spus că nu l-a putut înscrie nicăieri. Disperat, Constantin s-a îndreptat spre o altă mănăstire – cea din Chiţcani. A stat acolo ceva timp, după care s-a lipit de preotul bisericii din Kongaz, unde a trăit într-o armonie cu Dumnezeu şi cu toată lumea mai bine de trei ani. Însă, odată cu schimbarea preotului acestei biserici, Constantin a rămas din nou pe drumuri, pentru că noul preot i-a spus că nu are nevoie de el. Greu treceau zilele. În căutare de  lucru şi de un adăpost, băiatul pribeag a ajuns în satul Inundeni, Soroca, unde se zideşte o mănăstire şi unde a stat doi ani. Apoi Dumnezeu i-a îndreptat paşii spre Mănăstirea Rudi. A avut senzaţia că a fost luat de mână şi adus aici. Se întâmpla în decembrie 2004, în ajun de sărbătoarea creştină „Sfântul Nicolae”.

Năpasta

Aici l-au primit oameni de-o bunătate nemaiîntâlnită, care i-au devenit şi prieteni şi părinţi şi i-au dat speranţa de viaţă. Aproape un an pribeagul Constantin a trăit ca în palma lui Dumnezeu. Acum monahul Pimen povesteşte: „Ziua aceea de decembrie s-a dovedit a fi cu noroc. Maica stareţă Maria m-a ascultat, apoi a vorbit cu părintele egumen Patrocle şi m-au primit să le fiu de ajutor la anumite lucrări din mănăstire. M-am bucurat mult. Exact cum scrie în carte. Flămând am fost şi m-au hrănit, însetat eram şi mi-au dat să beau şi loc de odihnă cu aşternut curat mi-au pus la dispoziţie. Şi pentru că sufeream de reumatism la picioare, nu mi-au dat lucru greu. Îngrijeam de păsări şi animale, făceam tot ce puteam. Îmi găsisem liniştea, puterea şi o mângâiere de nedescris.

Aşa a trecut iarna şi primăvara, iar odată cu ieşirea vitelor la păscut, maica stareţă mi-a mai dat şi altceva de lucru – să le duc de mâncare la amiază măicuţelor care erau cu vitele la imaş. Drumul până la păşune trecea prin pădure. Şi iată că, într-o zi, la început de octombrie 2005, mă întorceam de la păşune. Mergeam repede pe cărăruşa din pădure ca să nu întârzii la slujbă. La un moment dat, am început să alerg. M-am împiedicat şi am căzut. O înţepătură dureroasă mi-a străpuns genunchiul. Când m-am uitat era un ac de seringă. Am dat să-l scot, dar n-am putut. Acul s-a rupt şi o jumătate a rămas în genunchi. Până la mănăstire am ajuns şchiopătând.

Când m-au văzut maica stareţă şi cu părintele, au chemat imediat Salvarea. M-au dus la traumatologie. Nu aveam niciun ban cu mine. Medicul de la Salvare mi-a dat 100 de lei, dintre care 60 i-am plătit la roentgen. Iar domnul doctor de la traumatologie, după ce mi-a pipăit piciorul, m-a întrebat dacă am bani. I-am spus că am 40 de lei. Mi-a zis că trebuie mai mult şi când voi aduce toţi banii atunci îmi va scoate acul. Zadarnic a încercat sora medicală de la Salvare să-l convingă să mă ajute, nu l-a înduplecat. M-am întors înapoi la Rudi şi am mers a doua zi în secţia de chirurgie, unde mi-a fost scos acul pe gratis. Dar de necaz nu am scăpat. Infecţia pătrunsese deja în sânge. Când m-au luat la operaţie la Chişinău, mi-au spus că s-ar putea să nu mă mai ridic de pe masa de operaţie. Dar Mare este Dumnezeu, mi-am revenit. Atunci profesorul a spus că s-a săvârşit o minune.”

A urmat operaţie după operaţie, peste 30 de intervenţii la primul picior până când a rămas fără el, apoi i s-a amputat şi al doilea. Pentru că nu  mai putea de durere şi altă ieşire din situaţie nu era. De când a dat năpasta peste el, monahul Pimen e mai mult prin spitale decât la mănăstire – ba la Soroca, ba la Chişinău. Dar oriunde s-ar afla, continuă să se roage neîncetat Domnului cu frângere de inimă.

Mereu îi este dor de mama

Adesea în clipele de mare durere ar vrea s-o aibă alături pe mama. O aşteaptă din ziua în care l-a părăsit. De multe ori în anii lungi de aşteptare îşi dorea să râdă de dimineaţă până în seară cu ea, să-i asculte poveţele şi vorbele de mângâiere. „Ştiu! Iisus mă sprijină şi mă întăreşte în toate chinurile şi necazurile. Însă nu ştiu ce va face El mai departe cu mine, dar vreau până la clipa ceea de pe urmă s-o văd pe mama, să-l cuprind pe tata. De o viaţă îi aştept. Nu sunt supărat pe ei. Şi dacă vor veni la întâlnire cu mine, n-o să mă revolt. O să-i rog frumuşel să-mi spună de ce m-au lăsat, pentru că eu înţeleg că în viaţă se întâmplă de toate. Poate că şi lor le-a fost greu şi n-au putut să mă crească. Cine ştie! Unii îmi spun că ispăşesc pentru păcatele lor sau ale buneilor şi străbuneilor. Eu nu învinuiesc pe nimeni. Ispăşesc pentru păcatele mele de care sunt conştient că le-am făcut. Asta îmi este crucea pe care trebuie să o duc şi-i mulţumesc Domnului că nu mă părăseşte.

Deseori mă întreb: Doamne, cum am putut eu să trăiesc fără de Tine până a ajunge la mănăstire?! Am avut multe încercări, m-a dat viaţa de multe ori cu capul de pereţi, dar abia acum m-am trezit şi-i atât de frumos! Cu ajutorul Domnului m-am deprins să brodez icoane. E o îndeletnicire foarte interesantă, care te face să uiţi de durere. Am brodat  câteva lucrări: chipul Maicii Domnului din Kazan, chipul Maicii Domnului din Vladimir, chipul Sf. Pantelimon. Le-am dăruit pe toate. Căci eşti cât dăruieşti. Acum am început să brodez chipul luminos al Sf. Serafim de Sarov. E sfântul care mă ajută să trec mai uşor peste necazurile mele.”

L-am întrebat de ce la o mănăstire de măicuţe, şi nu la una de călugări? „Aşa a fost voia Domnului să mă aducă la Maica Stareţă Maria şi la Părintele Patrocle, care îmi sunt ca nişte părinţi. Da, după canoanele bisericii nu ar trebui să stau aici, dar deoarece mi s-a întâmplat această nenorocire, am primit binecuvântarea mai întâi a Înaltului Dormidont, apoi a Înalt Prea Sfinţitului Vladimir.”

Îl ascultam şi mi se părea că pentru acest om, rămas numai pe jumătate în carne şi oase, nu mai există lupta cu boala, ci mai degrabă o explozie de spirit. Îşi duce suferinţa cu atâta încredere! Pe când noi ne plângem că nu ne ajunge una, nu ne ajunge alta, el se bucură de un răsărit de soare, de fiecare vizită a fraţilor şi surorilor din mănăstire. În timp ce oameni care au de toate se plâng că nu-s fericiţi, el zice că nu-i lipseşte nimic şi că e fericit, că a mai trăit o zi. Pe când unii din noi, ajunşi în faţa greutăţilor, zic: Gata! Nu mai pot!, el se ajută cu forţa pe care i-o dă credinţa, se judecă pe sine şi îşi dă seama de judecata cea mare. E poate cea mai mare lecţie de viaţă din care învăţăm că cel mai important e să trăieşti frumos şi curat pe pământ.

Nina NECULCE

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce