Le-au dăruit un zâmbet

Copiii de la Spitalul Oncologic luptă pentru viaţă în fiecare zi

Ştie mai bine ca oricine ce însemnă să suferi de o boală care îţi provoacă dureri la care şi un matur poate face faţă cu greu. Olga Cârnaţ şi-a propus să le dăruiască un zâmbet micuţilor diagnosticaţi cu cancer. Am ajuns la Spitalul Oncologic aproape de ora două. „Copiii ne aşteaptă deja. Sper să fie bine”, spune emoţionată Olga.

Stela Televca, stagiară

A depus mult suflet şi muncă pentru a pregăti acest concert. O întreb de ce a ales să vină la copiii bolnavi de cancer. „Ideea mi-a venit spontan. Vreau să-i încurajez să lupte, pentru că viaţa e frumoasă. Cunosc durerea. Sufăr şi eu. Sunt o persoană cu dizabilităţi, dar niciodată nu am să disper. Am să merg înainte, cu capul sus, orice ar fi””, spune hotărâtă Olga.

Observ mai multe tablouri expuse pe care copiii le privesc cu atenţie şi descoperă în ele o altă lume. Olga zice că sunt toate ale ei. Recunoaşte că a depus mult efort pentru a le picta. Tânăra suferă de o boală de oase care nu-i permite să se deplaseze decât în scaunul cu rotile. „Am lucrat la ele timp de 13 ani”, spune Olga. Nu e un novice – a avut expoziţii de succes în mai multe ţări, azi pictoriţa îşi arată creaţiile celor mai sinceri „critici”. Împreună cu Olga intrăm în Secţia Pediatrie Oncologică. Suntem întâlniţi de priviri curioase care sclipesc nerăbdătoare. „Oare ce ne vor arăta?”, poţi citi în ochii lor. Sunt atât de mici, dar privirea lor e atât de matură. Câteva clipe de linişte şi începe concertul.

Durerea pe care nu o poţi ascunde

Stau toţi aşezaţi pe scăunele cu perfuziile lângă ei. Îmi amintesc cât de capricioşi sunt micuţii atunci când asistenta medicală de la grădiniţă îi anunţă că vor fi vaccinaţi. Aici copiii stau calm cu acele înfipte în mâini şi te privesc drept în ochi. Câtă înţelepciune văd în privirea unui băieţel care abia a împlinit trei ani, câtă suferinţă e în ochii mamei care stă alături de el! Această scenă ne lasă pe toţi fără cuvinte. Părinţii mimează un fel de zâmbet, încercând să-şi ascundă durerea, însă lacrimile îi trădează. Olga sparge tăcerea.

„Pentru început, aş vrea să vă spun o poezie. Am scris-o când eram la spital. Dar înainte de asta poate cineva de aici cunoaşte poezii? Astfel o să mă încurajaţi. Am emoţii!”, le spune zâmbind Olga. Toţi stau pitiţi şi nimeni nu scoate nici un cuvânt.

„Eu ştiu poezii”, se ridică de pe scăunel un băieţel care pare mai îndrăzneţ decât ceilalţi. Spune tare că se numeşte Alioșa, după care începe să recite expresiv o poezie despre tricolor. Toţi îl aplaudă. După câteva poezii şi cântece, în faţa copiilor apare Artur. Este nepotul Olgăi, un băieţel de vreo zece ani care a reuşit să-i bată pe toţi la Campionatului Moldovei la dansuri în stil hip-hop. Dansul îi amuză pe copii şi toţi încep să râdă în hohote şi să aplaude. Sunt primele zâmbete, atât de sincere şi atât de rare. Artur nu se opreşte aici şi luptă mai departe pentru zâmbetele micuţilor. Băiatul începe să facă pantomimă. Aici se declanşează o adevărată veselie. Copiii râd şi încearcă să ghicească animalul: „Şarpe, broască, iepure!”, strigă entuziasmaţi copiii. Unii din părinţi se arată şi ei interesaţi de joc. Cineva ghiceşte. „Bravo!”, îl încurajează Artur şi începe să mimeze o altă reptilă.

Dimineaţa au fost 19 copii… acum sunt 17

Concertul improvizat durează mai mult de o oră. Deşi veselia e în toi, de undeva se aude o voce de femeie: „E timpul de masă!”. „Artiştii” îşi iau rămas bun de la copii. „Vom reveni”, promit aceştia. Părinţii îşi conduc cu atenţie copiii spre saloanele lor. Pe coridor e gălăgie, copiii le împărtăşesc părinţilor emoţiile pe care le-au cules la concertul din spital.

Mă apropii de Natalia Lisița, şefa secţiei, şi o întreb câţi copii sunt internaţi în Secţia Pediatrie Oncologică. „Pe moment, sunt 17, iar dimineaţă au fost 19”, ne spune Natalia. Cifra variază. Cu siguranţă, dacă venim peste o săptămână, ne vor întâlni alţi copii diagnosticaţi cu cancer. După o cură, ei merg acasă pentru ca peste câteva săptămâni să revină la spital. Impresionaţi de cele văzute, acum sunt veseli. Îndreptându-se spre ieşire, Olga e dominată de un singur gând: „De când nu au mai râs aceşti copii şi când vor râde iar?”.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău