Lătrând la ai săi // Observator

Câinele Tomis, care păzea casa noastră din sat, a murit. A fost ucis. După moartea tatei rămăsese singur şi tânjea mult. Când se făcea întuneric, urla trist, ore întregi, supărându-i pe vecini. Cineva dintre ei, chinuit probabil de insomnie, l-a ucis.

Fiindcă aveam nevoie de cineva care să dea de veste că gospodăria nu e una părăsită, am angajat un alt câine, unul vagabond, pe care l-am ademenit cu nişte oase de găină. E mult mai scund decât Tomis, dar în funcţia respectivă nu contează puterea, ci simțul datoriei și abnegația. De bucurie, probabil că și-a găsit un serviciu, noul gardian se arăta prietenos față de oricine intra în curte. Nu lătra, ci, dimpotrivă, se gudura și manifesta o deplină loialitate și afecțiune. Asta nu putea să ne încânte, însă nu l-am concediat, în speranța că va ține cont de mărinimia noastră și se va corija. Când l-am auzit într-o zi lătrând de zor, am crezut, spre satisfacția noastră, că nu ne-am înșelat. Cineva îl supărase foc, căci se arunca spre poartă cu furie crescândă, mai să rupă firul cu care era legat. Am ieșit să vedem cine era intrusul, și am constatat cu dezamăgire că noul nostru angajat lătra la un alt câine ce trecea pe lângă poartă și se oprise, curios, să-și vadă vecinul.

Nu lătra la ai tăi, i-am spus. Căci nu câinii au pătruns data trecută în casă și au sustras unele lucruri. Înțeleg că ei îți sunt concurenți, că pot atenta la spațiul tău vital, la oasele pe care ți le oferim, dar datoria ta e să anunți apariția oamenilor în primul rând. Pe când tu procedezi în interesul tău personal și în detrimentul nostru. El mă ascultă cu atenția cuvenită, dar se vede că nu fusese de acord sau nu înțelesese ce i-am spus, căci continuă și azi să latre doar la ai săi și nu reacționează la oamenii străini care intră în ogradă cu diverse scopuri.

Câinele din sat îmi amintește de o politiciană de la noi, care se comportă la fel, „lătrând” bezmetic doar la ai săi.

Paul Borzac