Laptele băut pe ascuns

Amintirile siberiene ale unui cuplu din Criuleni, care a sărbătorit recent 60 de ani de căsnicie

 

DSCN3051

Răbdători şi cuminţi – aşa i-am surprins pe Vladimir şi Ana Zolotco din Criuleni în casa fiului lor, Anatol, şi nurorii, Alexandra, care i-au invitat la o cină în familie cu un prilej mai rar întâlnit în zilele noastre – aniversarea 60 a nunţii lor. Bine, nu a fost chiar în acea zi, deoarece, pe vremurile tinereţii lor, nunţile din noiembrie se făceau de „okteabriski” (n.r. – Lovitura de stat din 7 noiembrie 1917). Pe 7 noiembrie, mătuşa Ana a aşteptat sunete de la cei apropiaţi, dar, zice iertător, probabil erau toţi ocupaţi şi au scăpat din vedere aniversarea lor.

S-au cunoscut şi s-au căsătorit în exil. În copilărie – el criulenean de 11 ani şi ea – zăicăneancă de 5 ani –, împreună cu familiile lor, au fost deportaţi. S-a întâmplat în iunie 1941. Copilăria, adolescenţa şi o parte din tinereţe şi-au trăit-o în regiunea Omsk, raionul Bolşerecenski, Siberia de Vest, de unde s-au întors abia peste 17 ani, în 1958. Au revenit familie cu doi copii, unul de doi ani şi altul de trei luni. Mătuşa Ana deapănă firul amintirilor, despre care spune că sunt atât de multe încât ar putea să scrie o carte. Familia lui Serafim şi Domnica Hîncu din Zăicana au fost ridicaţi noaptea, iar miliţienii le spuneau să nu ia nimic cu ei, căci vor fi duşi doar până la Chişinău: „Acolo ne-au încărcat într-un tren pentru vite, cu găuri în podele şi ne-au dus la Razdelnaia (n.r.- nod feroviar în regiunea Odesa). Aici, trenul a fost oprit şi mamele cu copii au fost separaţi de taţi, mai departe am mers separat. Am fost duşi într-un cătun foarte micuţ, cu case din lemn acoperite cu pământ. Ne-au lepădat în mijlocul satului, nopţile erau deja friguroase. Am fost adăpostite într-un hambar în care se depozita ovăz. Eram patru familii. Aveam câte un pat pentru fiecare familie pe care mâncam, dormeam şi sub care ascundeam lucrurile noastre. Am îndurat foame, ne dădeau câte 200 g de pâine pe zi. Muşcai o dată şi, gata, se termina pâinea”.

După 17 ani de trai în Siberia de Vest, Familia Zolotco a revenit fără tată…

„Mama era cât pe ce să fie judecată pentru o jumătate de kilogram de urluială cu care a fost prinsă în poală – o aducea acasă de la fermă. Urluiala era pentru vaci… Mama lucra mulgătoare şi reuşea uneori să ne aducă puţin lapte într-o sticluţă. Îl beam noaptea, pe ascuns, când ceilalţi din hambar dormeau, cu înghiţituri mici, ca să nu facem zgomot şi să nu fim auziţi de vecini cum înghiţim laptele. Beam cu fratele pe rând – eu o înghiţitură, el una… ” Gheorghe, Vladimir, Nina şi Lida de un an, împreună cu părinţii lor, Domnica şi Nicolae Zolotco din Criuleni, au fost deportaţi în aceeaşi noapte, ca şi familia Hâncu. Au ajuns în aceeaşi localitate.

Nicolae Zolotco a fost deportat pentru că avea trei cai, patru vaci, un plug, desetine de pământ, câteva vii… Familia Hâncu, transformată în Rusia în Hinkulov, a revenit în întregime. Zăicănenii nu s-au mai întors în satul lor. Capul familiei se temea că, dacă se va chercheli vreodată, ar fi în stare să-l omoare pe cel care i-a inclus familia în lista enkavediştilor căci erau tineri şi nu aveau decât doi copii şi o căsuţă…

„Mama era cât pe ce să fie judecată pentru o jumătate de kilogram de urluială cu care a fost prinsă în poală – o aducea acasă de la fermă. Urluiala era pentru vaci… Mama lucra mulgătoare şi reuşea uneori să ne aducă puţin lapte într-o sticluţă. Îl beam noaptea, pe ascuns, când ceilalţi din hambar dormeau, cu înghiţituri mici, ca să nu facem zgomot şi să nu fim auziţi de vecini cum înghiţim laptele. Beam cu fratele pe rând – eu o înghiţitură, el una… ”

De la arat, cu hainele îngheţate pe el

Adolescenţa, ca şi tinereţea, şi-o amintesc doar în culori sumbre. Deşi erau copii, şcoala nu era o prioritate pentru copiii deportaţilor. Nea Volodea, cum a început a pricepe ceva la tehnică, a lucrat tractorist. Emoţiile nu-l lasă să-şi spună amintirile, ochii însă îl trădează căci nu i-a fost uşor. Mătuşa Ana însă e mai vorbăreaţă decât el şi povesteşte pentru ambii: „Primele tractoare erau fără cabină, cu roţi din fier. Bărbatul meu se ducea toamna la arat şi, când venea spre dimineaţă, avea hainele îngheţate, nici nu-l puteam dezbrăca”.

Moş Volodea, la auzul acestor vorbe, începe a lăcrima, iar mătuşa se miră, glumeaţă din fire, că mai trăieşte după câte a tras. În schimb, zice că toată viaţa a fost mândră de el, că a fost lăudat şi apreciat peste tot pe unde a lucrat. Reveniţi de la Omsk, erau mulţi şi nu-i primea nimeni la gazdă. S-a găsit, până la urmă, cineva, apoi le-au dat loc de casă. Părinţii făceau casa lor, tânăra familie – casa lor. Mult le-au ajutat naşii de cununie, cărora le-au fost recunoscători pentru că nu i-au lăsat să mai îndure foame, deja pe locuri natale…

Nunta în rochiţă de ştapel

Amintirile despre nuntă îi fac să zâmbească. Acum, după 60 de ani de când sunt împreună, mai glumesc pe seama copilelor care îi făceau ochi dulci lui şi a tinerilor care îi dădeau târcoale ei. Moş Volodea tace şi zâmbeşte, când mătuşa Ana îi aminteşte despre o domnişoară de origine tătară cu care se avea de bine. Despre sine spune că o plăceau băieţii ruşi. Printre avansurile tinerilor siberieni, moş Volodea i-a strecurat de vreo două ori la ureche: „Tu ia seama căci nu ştii cu cine ai să te măriţi!”.

La 7 noiembrie 1954, era deja zăpadă. Mireasa a fost luată cu sania. Mătuşa Ana zice că s-au luat din dragoste, că altfel cum să trăieşti 60 de ani împreună? Moşul confirmă: „Cam aşa…!”. Întrebaţi ce virtuţi au pentru copiii lor, mătuşa Ana a spus că are un soţ care nu înjură, nu bea de când sunt împreună, doar de două ori l-a văzut aghesmuit. I-a respectat mereu munca şi străduinţa. Întrebată de ce se teme azi cel mai mult, mătuşa Ana a spus că n-ar mai vrea să îndure foamea pe care o ţine minte din copilărie. Moş Vladimir însă a glumit a doua oară în seara ceea: „Mă tem de femeie!”, şi a zâmbit larg celeia care i-a născut, în timpuri grele, trei copii, de care a avut mare grijă şi cărora le-a făcut mereu parte dreaptă, fără a avea favoriţi. Neamul lor va dăinui prin cei patru nepoţi şi deja cinci strănepoţi – cea mai de preţ avere după 60 de ani de căsnicie.

Svetlana Cernov

The following two tabs change content below.