Lacul din Valea Morilor are proprietar!

Trec, în fiecare dimineaţă, după prostu-mi obicei, pe lângă ruinele lacului din Valea Morilor. Fiindcă, în acea zi, lacul era ambalat cu zăpadă şi arăta frumos, ca un cadou, şi fiindcă tocmai vorbeam la telefonul portabil cu un prieten, m-am decis. „Uite, îţi dăruiesc acest lac, pentru că ştiu că o să-ţi placă şi pentru că trebuie să aibă şi el un stăpân.”
Nu era nimic abuziv în gestul meu. În primul rând, ca cetăţean (cu drepturi) al oraşului, lacul era (şi) al meu. În al doilea rând, un stăpân, oricare ar fi el, e mai bun decât niciun stăpân. La nevoie, strâng eu cumva cu ajutorul Jurnalului, semnăturile pentru actul de donaţie dar, deocamdată, fac publică decizia. Nu voi divulga numele noului proprietar (să-i zicem, convenţional, A.B.). E un om de calitate şi a promis că va respecta nişte condiţii: toată lumea va avea acces nelimitat pe teritoriul întregului domeniu (lac, parc), iar stăpânul va proteja până şi câinii (deocamdată, singurii paznici adevăraţi ai „avutului obştesc”).
Dacă aţi citit Şcoala Robinsonilor de Jules Verne, există acolo un episod când Statele Unite scot la licitaţie o insulă… inutilă în sens economic, turistic, militar. Nici de închisoare nu era bună: prea aproape de ţărm.
Numai cheltuieli…
Alt argument „extern”. Rusia are nişte insule, Curilele, de o frumuseţe (încă) sălbatică. Pur-pragmatic însă, acestea nu le trebuie la nimic. Cu excepţia unei minuscule Shikotan, unde există o bază de pescuit, pe celelalte, de mult… nici pichete de grăniceri nu mai sunt (împotriva cui?). Dar, o dată la câţiva ani, japonezii (ei chiar le-ar putea valorifica)… parcă pe bună dreptate, ridică problema „retrocedării teritoriilor nordice”. Câtă vâlvă în toată Rusia! Câtă dragoste de pământul strămoşesc, cât patriotism („за что кровь проливали?”)! Şi câte planuri… de a face ceva acolo –  de la baze turistice, până la… cimitire de deşeuri nucleare (într-o zonă seismică!). Când japonezii iau o pauză, lumea uită din nou…
Dumnezeu cu ruşii şi cu relaţiile lor cu Japonia. Dar, ziceam eu, poate că atentez (după „modelul japonez”) la proprietatea municipală şi, poate, i se găseşte un stăpân. Revoltat pe planurile mele imperiale, patriot al urbei – te pomeneşti – va fi şi un bun gospodar. Condiţia minimă – să avem şi noi acces la insula respectivă şi… să nu plaseze acolo deşeuri „explozive”, că… s-au găsit deja muniţii.
Pentru că – cine a observat – lăsată de izbelişte, natura începe să devină agresivă. Şi primăvara năvăleşte, imperios-imperial. Expansiv.
Mircea V. Ciobanu
The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău