Lacrimi, scârbă şi groază

File din corespondenţa unei familii din Păuleşti, Călăraşi, Elizaveta şi Tudor Tudoreanu, cu fiii lor, Anton şi Vasile, aflaţi pe front

tudoreanu

Anton Teodoreanu

Imaginaţi-vă că aveţi doi fii pe front şi nu ştiţi nimic despre ei. Nu ştiţi nimic o lună, două, trei… Nu ştiţi dacă sunt vii sau morţi. Apoi unul dă semne de viaţă şi vă bucuraţi foarte mult, dar totodată începeţi să plângeţi că nu ştiţi nimic despre celălalt. Ei bine, apare şi celălalt, dar primul urmează să intre din nou în foc. Şi iar „lacrimi”, „scârbă” şi „groază”. Şi tot aşa ani la rând. Aceste două cuvinte – lacrimi şi scârbă – se întâlnesc cel mai des în corespondenţa familiei Elizaveta şi Tudor Tudoreanu din Păuleşti, Călăraşi, cu feciorii lor aflaţi pe front.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, soţii Elizaveta şi Tudor Tudoreanu din Păuleşti, Călăraşi, au avut doi fii mobilizaţi pe front, Vasile şi Anton. Cei doi tineri au luptat pe fronturi diferite, fără să ştie nimic unul despre altul. Anton, născut în 1923, fiul cel mai mare, și-a făcut studiile la Seminarul Teologic din Chişinău. Iniţial, el a fost mobilizat în Armata Română, la Timişoara, probabil după ce instituţia în care îşi făcea studiile fusese evacuată în Banat. Iar Vasile, până la război, şi-a făcut studiile la Şcoala de cântăreţi de la Mănăstirea Hârbovăţ. Scrisorile cuprind perioada începutului de an 1944 – sfârşitul lui aprilie 1945.

Potrivit preotului Dumitru Rusu din Călăraşi, nepotul eroilor noştri, Anton s-a întors acasă şi s-a hirotonisit. A fost parohul satelor Nișcani și Păulești, r. Călărași, până în 1959, când au fost închise bisericile din aceste sate. În acelaşi an, a fost transferat la Sipoteni, acelaşi raion, unde s-a stins în 2001, la 78 de ani. Iar Vasile a decedat lângă râul Oder, Polonia. Apropiaţii săi nu ştiu nici până astăzi unde a fost înmormântat. Potrivit spuselor lui Dumitru Rusu, familia Tudoreanu a fost inclusă ulterior în lista celor care urmau a fi deportaţi, însă au scăpat datorită faptului că Anton era invalid de război.

„La Tiraspol, o scumpete grozavă”

Demobilizat de autorităţile române, ca mulţi alţi basarabeni, sovieticii l-au adus pe Anton la Tiraspol. De aici, la 25 octombrie 1944, el le scria părinţilor săi: „Scumpii mei părinţi, în primul rând, vă spun că mă aflu în oraşul Tiraspol, sunt sănătos, îi mulţumesc lui Dumnezeu. Stăm o mulţime de oameni într-o livadă. Aşteptăm să plecăm în altă parte, dar încă nu ştiu nimic. Nici de Vasile nu ştiu nimic. Sunt la un loc cu Vladimir Ţâcu, Vanea Olaru, Alexei Ciuntu, Petru Munteanu, Simion Crudu ş.a. Ne dau de mâncare foarte puţin, îndurăm foame. Pe aici este o scumpete grozavă, o pâine costă 75–80 de ruble, un kilogram de prune uscate – 25 de ruble, 100 de nuci – 35 de ruble. Dacă vine cineva, trimiteţi-mi vă rog nişte ruble. La revedere, al dvs. fiu, Anton”.

s7

Pe 18 ianuarie 1945, părinţii Elizaveta şi Tudor Tudoreanu îi scriau fiului lor, Vasile, despre faptul că au petrecut „Sfintele Sărbători de până la Anul Nou”, însă erau foarte îngrijoraţi din cauza lui Anton. „Vă dorim cu nerăbdare să ne vedem odată grămadă, acasă.” Ei îl informează pe fiul lor, Vasile, că, Anton, fratele său, este în Polonia, „avem scrisoare de la 23 decembrie de la el. Încă nu a primit scrisoare de acasă, căci îl schimbă de pe o poziţie pe alta”. Părinţii îi scriu că, în iarna 1944–1945, locuitorii satului Nişcani erau seceraţi de un „tifos grozav”. „A murit Ionică Lupu şi fratele meu, Gheorghe, şi tot aşa câte trei-patru pe zi. Aşa că tot satul este în voia lui Dumnezeu”, încheie resemnată mama sa Elizaveta.

Un tifos groaznic la Nişcani

Vasile, la rândul său, îşi anunţă „scumpii părinţi” că s-a bucurat nespus de mult de răvaşul lor, dar totodată s-a „scârbit” când a citit despre fratele său, Anton. „Vă mulţumesc că mi-aţi dat adresa lui. Atunci când îmi trimiteţi scrisori, puneţi, vă rog, în plic nişte foi curate, căci nu am pe ce să vă scriu înapoi. Am primit 200 de ruble, dar mai am de primit încă 200. Vă mulţumesc pentru bunătate.” În fiecare scrisoare a sa, Vasile îşi întreabă părinţii despre vitele lor, despre cai şi despre lucrările de primăvară. „Ce mai fac fraţii şi surorile? Neavând unde vă scrie, vă zic la revedere. Vasile”, scrie sergentul Revizor, camaradul de luptă al lui Vasile, care i-a scris acestuia majoritatea scrisorilor.

La 7 februarie 1945, Vasile le scrie din nou părinţilor săi că e sănătos şi o duce bine, le mulţumeşte „din toată inima” pentru cele 300 de ruble. „Până în prezent, am primit de la Dvs. 300 de ruble, mai aştept 200, dacă mă vor mai găsi pe loc, căci pe 10 februarie luăm cu toţii drumul”, urma să plece la luptă. Peste 21 de zile, Vasile le scrie din nou: „Scumpi părinţi… vin mai găsiţi sau nu? Că eu de când am plecat, nu am mai văzut vin, nu să-l mai gust. Este ţuică, dar e 200 de ruble litrul. Mere şi tot felul de poame mai aveţi? Tare îmi e dor. Aici, am fost de la început într-un regiment cu toţi sătenii mei, dar acum o lună, am fost mutaţi Olaru S., Olaru E., Sici E., Ciotu M., Ciuntu I. ş.a. în altul, deoarece cel dintâi a fost desfiinţat”, relatează Vasile, spunând că se împacă bine cu ostaşii sovietici.

„Vă sărut mâinile, tată şi mamă”

Abia la 9 martie 1945, le-a scris părinţilor şi cel de-al doilea fiu, Anton: „Scumpii mei părinţi, poftim de primiţi de la mine puţine cuvinte în care veţi afla că sunt în spital, în oraşul Modlin, sunt bolnav. Mă doare capul, spinarea, mâinile şi picioarele, nenorocit pe poziţie de pe 16 ianuarie. Scumpii mei, uitaţi-vă bine şi o să vedeţi lacrimile mele pe hârtie”. Lacrimile se observă într-adevăr pe hârtie. „Nu primesc nimic de la Dvs., niciun cuvânt, parcă aţi fi pe altă lume. Iată că sunt şase luni de când nu ştiu nimic de Dvs. De la Vasile aveţi vreo ştire? Aici, în Polonia, e cald şi bine. Apa cea mare, Visla, s-a dezgheţat şi merge lin la vale. Vă sărut mâinile, tată şi mamă, al Dvs. fiu Anton”. Toate scrisorile lui Anton sunt scrise cu litere latine.

În amintirile sale, preotul Anton relatează ce i s-a întâmplat până atunci: „Aici, în Polonia, în tranşee, ploile din timpul zilei şi gerul din timpul nopţii îngheţau pe noi nu numai mantaua, ci şi vestonul. După pregătirile din fiecare zi şi noapte, presimţeam că se aşteaptă ceva nou. Şi iată că în zorii zilei din 14 ianuarie 1945, se lăsase o negură deasă deasupra noastră. La 9 dimineaţă, a început un straşnic bombardament de canonadă al artileriei noastre asupra poziţiei inamicului. Înaintând, am ajuns la o distanţă de 200–300 metri faţă în faţă cu inamicul. În ziua de 17 ianuarie 1945, sub rafalele de mitraliere, mulţi inamici au murit şi erau răniţi în jurul meu. Când am ajuns la vreo 70 metri până la tranşeele inamicului, am fost rănit cu un glonţ la cap. Am avut norocul că ai noştri au intrat în tranşeele lor şi au venit din urmă sanitarii şi m-au luat. Apoi m-au transportat cu o căruţă la un spital de campanie, de acolo am fost dus la spitalul din oraşul Modlin”.

La 16 martie 1945, în ajun de Paşti, Anton le scria părinţilor săi: „Ştiu că vă doare inima de scârbă când ajungeţi la Sfintele Paşti, că nu suntem împreună, dar nu avem ce face. Aşa-i de la Dumnezeu. Dar tot în el avem toată nădejdea că va veni ziua bucuriei. Şi, scumpii mei, auzind eu ştire bună pe aici, vă rog foarte mult, să-mi păstraţi toate cărţile pe care le am că vor trebui cuiva”.

„Vă scriu că e tot mai greu cu mine”

La 25 martie 1945, Anton îşi salută părinţii: „Hristos a înviat!”. „Scumpii mei părinţi, fraţi şi surori. Iată că şi al doilea an când, în loc de ciocnirea ouălor roşii cu Dvs., vă scriu scrisoare de la kilometri depărtare, în care vă aduc puţină bucurie că vă dau semne de viaţă. Şi anul trecut, am fost împreună cu oameni străini adunaţi la Sfintele Sărbători ale Paştelui şi anul acesta la fel. Nu vă scârbiţi că nu sunt împreună cu Dvs., căci aici nu sunt numai eu, sunt soldaţi câtă frunză şi iarbă şi ne mângâiem unul pe altul. Un soldat din jud. Bălţi a primit o scrisoare de acasă. Răvaşul a mers 26 de zile şi ne-am bucurat toţi că vin scrisorile, dar, până în prezent, nu am primit nimic. Vă rog foarte mult să-mi scrieţi. De Vasile ştiţi ceva? Scrieţi-mi. Tare vreau să ştiu unde se află cu serviciul militar. Vă scriu că e tot greu cu mine. Tot în spital stau, mă doare capul, spinarea şi picioarele.” Anton se afla în spital de şase luni.

Anton, la 8 aprilie 1945, era la Graudenz, în Prusia, tot la spital, de unde le scria părinţilor: „Sunt la un loc cu mulţi moldoveni, dar din sat nu e nimeni. Mult loc am mai umblat şi mult timp a mai trecut de când v-am părăsit. Uitaţi-vă pe hartă şi vedeţi Timişoara, în Banat, Voroşilovgrad, lângă Stalingrad, şi Graudenz, aproape de Marea Baltică. Tare sunt departe de Dvs. şi de ţara noastră. Dar Dumnezeu e mare şi e pentru toţi…”

Un fiu, în mormânt, altul, la poartă

„În vinerea Duminicii Mari, am ajuns la poarta casei părinteşti. În casă, mama, ajutată de monahia Arcadia de la Mănăstirea Răciula (Dumnezeu să o odihnească), se pregătea pentru a doua zi, sâmbătă, să meargă împreună cu mama şi ceilalţi fraţi şi surori ai mei la biserica din sat ca să-i săvârşească rânduiala înmormântării fratelui mai mic, Vasile. Fiind îmbrăcat în uniformă militară şi cu mantaua pe mână, câinii din ograda părinţilor mei au început să latre la mine. Uitându-se maica Arcadia prin fereastră la mine, a strigat la mama: „Veta! Este un soldat la poartă, se uită în ogradă!”. Mama, când s-a uitat, i-a zis maicii Arcadia: „Îi Anton!”. Şi, lăsând toate, a alergat plângând afară şi, venind fuga la poartă, m-a cuprins şi m-a sărutat îndelung. Am sărutat mâna mamei mele şi, după ce ne-am liniştit, am mers în casă. Mama plângea de bucurie că m-a văzut şi de scârbă că nu are să-l mai vadă pe Vasile.
(După memoriile părintelui Anton, decedat în 2001)