La vremuri noi – legi noi (II)

La vremuri noi – legi noi (II)
Modificarea actualei Constituţii sau adoptarea unei noi legi fundamentale
dr. Gheorghe CÎRLAN
Afirmaţiile recente ale unor specialişti în domeniul  dreptului constituţional – Boris Negru, Alexandru Arseni, Victor Popa şi ale altora, referitor la faptul că actuala Constituţie conţine o mulţime de erori şi lacune, cu invocarea multiplelor argumente, constituie o confirmare în plus a justeţei celor afirmate în rândurile de mai sus. Precizăm că persoanele în cauză nu sunt nişte jurişti începători, ci constituţionalişti versaţi, formaţi într-o materie de drept, considerată ramură fundamentală juridică. Alături de ei s-ar putea afla şi Victor Puşcaş, un specialist notoriu în dreptul constituţional al Republicii Moldova.
Vom menţiona doar câteva dintre ele:
După cum ştim cu toţii, conform Constituţiei, Parlamentul este format din 101 deputaţi, cu un mandat de 4 ani. Modul de organizare şi desfăşurare a alegerilor este stabilit prin lege organică şi se produce într-o singură circumscripţie pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Având în vedere faptul că numărul deputaţilor nu este o cifră simplă, dar se stabileşte prin concordanţă cu numărul alegătorilor şi este în fiecare ţară diferit, considerăm că, pentru Republica Moldova,  cifra de 101 deputaţi este prea mare. De asemenea, practica alegerilor ne demonstrează că mandatul de patru ani este mic. În ultimul an de mandat, partidele politice şi, respectiv, deputaţii sunt angajaţi în pregătirile pentru noile alegeri. Totodată, în primul an al noului mandat, deputaţii aleşi îşi revin după cursa istovitoare a electoralei, activitatea legislativului fiind condiţionată de o mulţime de probleme de ordin organizatoric. Deputaţii sunt angajaţi plenar în procesul legislativ nu mai mult de 2,5 – 3 ani. Luând în calcul aceste realităţi obiective, România şi Federaţia Rusă au trecut la mandatul de cinci ani.
Circumscripţiile uninominale trebuie să devină normă constituţională, deoarece alegerea deputatului în circumscripţia uninominală a devenit o necesitate obiectivă impusă de societate. În favoarea acestei concluzii vorbeşte şi faptul că partidele politice, participante la scrutinele din 5 aprilie şi 29 iulie 2009, au recunoscut raţionalitatea revenirii la circumscripţiile uninominale. O asemenea modificare va fi o dovadă a revigorării clasei politice. Nu este un secret pentru nimeni că, în ultimii ani, valoarea şi autoritatea deputaţilor s-au diminuat considerabil, numele lor, cu excepţia liderilor de partid, nu sunt cunoscute societăţii, iar listele de candidaţi se întocmesc pe criterii de devotament, interese de grup, rudenie ori prin tranzacţii cu conotaţii pecuniare.
Numărul de deputaţi urmează a fi redus la jumătate, cifra de 51 de deputaţi fiind adecvată electoratului moldovenesc. În această situaţie, vor fi optimizate cheltuielile pentru întreţinerea Parlamentului, va creşte prestigiul statutului de deputat în faţa alegătorului, dar şi responsabilitatea deputatului faţă de alegători.
Nu se exclude raţionalitatea unui Parlament bicameral, cu formarea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, ultimul alcătuit din 29-31 de senatori.
Necesită a fi revăzute modalitatea de formare şi prerogativele unor instituţii ale statului – formarea Guvernului, revizuirea atribuţiilor Curţii Constituţionale (controlul judecătoresc al legilor înainte de promulgare sau transmiterea funcţiilor Curţii Constituţionale Curţii Supreme de Justiţie, practică cunoscută în lumea civilizată (noi, moldovenii, suntem făloşi la cheltuieli etc.), ajustarea sistemului judecătoresc la standardele autentice ale UE, dar cu respectarea specificului moldovenesc, revizuirea modului de formare a Consiliului Suprem al Magistraturii (preşedintele Consiliului să fie şeful statului), reglementarea constituţională a Consiliului Suprem de Securitate, reforma Procuraturii (zeci de ani discutăm pe această temă: angajamente, declaraţii politice…) şi altele.
A fost schimonosită denumirea corectă a limbii materne – limba română (art.13.).
Aş vrea să mă opresc şi asupra unor aspecte legate de istoricul instituţiei prezidenţiale în Republica Moldova.
Instituţia prezidenţială a fost introdusă în Republica Moldova pentru prima dată de către Sovietul Suprem al RSS Moldova prin Legea nr.250-XII din 3 septembrie 1990. Modificările din Constituţie au fost făcute de către un grup de lucru din rândul deputaţilor, membri ai Comisiei juridice a Sovietului Suprem. Subsemnatul a participat nemijlocit la elaborarea acestor modificări. Din grupul de lucru făcea parte şi deputatul Mihai Ghimpu, actualul şef ad-interim al statului şi preşedinte al Parlamentului, care s-a pronunţat împotriva introducerii instituţiei prezidenţiale. În şedinţa Parlamentului, proiectul de modificare a Constituţiei a fost prezentat de deputatul Tudor Panţâru, preşedintele Comisiei juridice parlamentare. A urmat adoptarea Legii cu privire la alegerea preşedintelui Republicii Moldova.
Este cazul să îngăduim puţin asupra circumstanţelor care au dus la instituirea instituţiei prezidenţiale. Nu eram unicul stat care promova această inovaţie în practica gestionării societăţii. Voinţa de a avea un preşedinte de ţară cuprinse, ca un val, fostele republici sovietice. Fireşte, şi Moldova nu dorea să rămână în afara noilor reguli. Îşi dorea postul de preşedinte şi Mircea Snegur, care a şi fost ales de Parlament (au votat împotrivă, se pare, deputaţii Lidia Istrati şi Mihai Ghimpu)  în ziua de 3 septembrie 1990. Ulterior, Mircea Snegur a considerat mai adecvată alegerea preşedintelui Republicii Moldova de către tot poporul, afirmând că nu-şi doreşte destinul reginei Elisabeta, cu atribuţii decorative. Oricum, alegerea sa de către „popor” s-a produs, fără alternativă, la 8 decembrie 1991.
În raportul cu privire la acest subiect, motivarea principală a înfiinţării Preşedinţiei a fost necesitatea soluţionării operative a problemelor interne şi externe ale ţării. Raportul a fost prezentat de acelaşi Tudor Panţâru. Preşedinte al Parlamentului a devenit Alexandru Moşanu. Astfel, alegerea celor mai importante funcţii în stat a fost încheiată.
La 29 iulie 1994, a fost adoptată noua Constituţie a Republicii Moldova (în vigoare din 27 august 1994) şi abrogată Constituţia din 15 aprilie 1978, cu modificările şi completările ulterioare.
La 1 decembrie 1996, preşedinte al Republicii Moldova, prin votul alegătorilor, a fost ales Petru Lucinschi.
Prin Legea nr.1115-XIV din 5 iulie 2000, Constituţia a fost modificată din nou. Drept urmare, preşedintele republicii este ales de Parlament prin vot secret.
Ne rămâne să arătăm care au fost adevăratele motive de revenire la alegerea preşedintelui de către Parlament.
În 1999, cu puţin timp până la trecerea în alt secol, inspirat de juristul Mihai Petrache, şeful echipei sale de consilieri, Petru Lucinschi se angajează într-o campanie activă, care revendică atribuirea „împuternicirilor suplimentare” pentru preşedintele Republicii Moldova. Subiectul a devenit un bun tirajat al presei loiale Preşedinţiei. De la un timp, toată Moldova vorbea numai pe tema împuternicirilor suplimentare. Presa, posturile de radio şi de televiziune, organizaţiile neguvernamentale căutau să inducă ideea că din cauza lipsei acestor împuterniciri, învăţătorii nu-şi primesc lefurile, iar pensionariii au fost aduşi la limita supravieţuirii. Înduioşaţi de o atare dorinţă quasigenerală, formulată şi în numele poporului, juriştii preşedintelui au elaborat în mod operativ un proiect de lege constituţională în problema dată.
Împuternicirile suplimentare nu au fost, însă, pe placul a două personalităţi influente ale lumii politice: Dumitru Diacov, preşedintele Parlamentului de atunci, şi Vladimir Voronin, liderul fracţiunii parlamentare a comuniştilor. În termeni operativi, aceştia au dispus elaborarea unui proiect de modificare a Constituţiei, stipulând alegerea preşedintelui de către Parlament. Promovat cu iscusinţă, proiectul s-a bucurat de sprijinul forurilor democratice europene, pentru care susţinerea parlamentarismului este o chestiune sui-generis.
Rămas numai cu Petrache, Petru Lucinschi n-a reuşit să promoveze cu votul deputaţilor proiectul de lege despre împuternicirile suplimentare. Între timp, modificarea cu privire la alegerea preşedintelui de către Parlament a fost votată cu majoritatea constituţională calificată şi a fost promulgată de Petru Lucinschi.
În felul acesta, a fost dată undă verde pentru venirea la putere a partidului comuniştilor, în frunte cu Vladimir Voronin, care, ales de Parlament în postul de şef al statului, a cârmuit nestingherit Basarabia românească timp de opt ani, înregistrând un record unic pe toată suprafaţa demult necomunistă a statelor care s-au rupt din fosta URSS.
Am făcut această retrospectivă nu doar de dragul unor simple evocări ale trecutului istoric. Scopul urmărit a fost să demonstrez că introducerea instituţiei prezidenţiale în Republica Moldova, schimbarea de două ori, după 1990, a modului de alegere a preşedintelui ţării au fost generate nu de oarecare condiţii speciale ori de evenimente istorice, nici de anumite tradiţii ale sistemului constituţional basarabean.
Modificările respective ale Constituţiei au fost rodul ambiţiilor personale ale politicienilor timpului.
Evenimentele prin care trece astăzi Republica Moldova, şi anume intrarea în impas din cauza nealegerii Preşedintelui ţării, ne pune din nou în faţa unei probleme vechi – care este calea cea mai bună de alegere a şefului statului. Într-un fel, se derulează un scenariu deja cunoscut în istoria recentă a Republicii Moldova. În speranţa depăşirii crizei, experţi în materie, politicieni, reprezentanţi ai societăţii civile sugerează inspirat diverse soluţii. Ca şi cândva, pe adresa conducerii se trimit scrisori deschise, semnate de personalităţi importante, dincolo de care, uneori, sesizăm că eventualele reforme din nou par a fi manipulate din umbră de anumiţi politicieni. Şi iarăşi, consecinţele pot fi de scurtă, dar nu şi de lungă durată.
Ce-i de făcut?
În căutarea unui răspuns la această întrebare vitală aş reproduce opinia noului ministru al Justiţiei, Alexandru Tănase, care a afirmat recent următoarele: dincolo de orice complicaţii, Constituţia unei ţări nu trebuie să fie adoptată de Parlament. Republica Moldova este unicul stat din regiune, în care Constituţia nu a fost supusă unui referendum naţional şi nici măcar nu a fost aprobată de o Adunare Constituantă. Prin urmare, opţiunea de a supune votului poporului redacţia unui nou text al Constituţiei, rămâne deschisă.
Recunosc sincer, aş îmbrăţişa cu plăcere ideea ministrului Justiţiei, care îmi este apropiată, inclusiv prin prisma punctelor de vedere promovate în articolul de faţă. Problema însă urmează a fi cercetată, bazându-ne pe nişte circumstanţe concrete.
Situaţia de azi se deosebeşte de cea de mai ieri, când Declaraţia de Independenţă a fost votată unanim. La elaborarea şi adoptarea unei noi Constituţii trebuie luată în calcul problema transnistreană, mai ales în cazul votării prin referendum. Este dificil să presupunem că alegătorii din stânga Nistrului vor beneficia de condiţiile nesecare pentru a participa la un asemenea referendum.
O altă problemă ţine de reactivarea sintagmei „limba oficială – limba română”. În decursul ultimilor ani situaţia a evoluat spre mai bine, dar proporţiile acestei schimbări deocamdată par de natură să ducă la un rezultat slab al votului popular.
O altă realitate se referă la previzibilitatea votului electoratului comunist, care întotdeauna participă activ la alegeri.
Am putea aduce şi alte argumente, suficiente pentru a nu exclude eventualitatea de a fi aruncaţi, din nou, cu 20-25 de ani în urmă, în controverse şi instabilitate politică acută.
Agitaţia actualei scene politice coboară în straturile de jos ale societăţii şi alimentează, direct şi indirect, disensiunile între instituţiile statului. În această situaţie se resimte lipsa unui arbitru suprem în viaţa politică a Republicii Moldova. Un asemenea arbitru poate fi numai preşedintele ţării.
Subiectul în cauză este discutat intens în societate. Nimeni însă nu mai doreşte neclarităţi şi haos în această problemă. Soluţia poate fi numai una, mi-a spus-o un învăţător dintr-un sat din codrii Orheiului: preşedintele ţării să fie ales de întreaga ţară. Tot aşa cum preşedintele Parlamentului este ales de întregul Parlament. De asta ţara-i ţară şi Parlamentul – Parlament.
Sugestia mea este că tânăra noastră clasă politică are nevoie de stabilitate politică durabilă prin depăşirea crizei legate de nealegerea şefului statului. Pentru aceasta este necesar să se efectueze un referendum naţional, cu desfăşurare în lunile ianuarie-februarie 2010. Tema referendumului – alegerea preşedintelui Republicii Moldova prin votul poporului.
La referendum urmează să fie propus următorul proiect de lege constituţională:
„(1). Preşedintele Republicii Moldova este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat.
(2) Modul de organizare şi de desfăşurare a alegerilor este stabilit prin lege organică.”
Acest proiect de lege se va introduce în buletinul de vot cu întrebarea:
Sunteţi pentru acest proiect de lege:
DA
NU
Articolul 75 alineat (2) din Constituţie stabileşte: Hotărîrile adoptate potrivit rezultatelor referendumului republican au putere juridică supremă.
Mai sunt nişte momente tehnice, ce ţin de mecanismul efectuării referendumului, dar ele sunt de ordin secundar.
Am deplina convingere că un astfel de proiect de lege va fi votat cu o majoritate covârşitoare a sufragiului popular. Parlamentului îi va rămâne să realizeze două lucruri: adoptarea legii despre modul de organizare şi de desfăşurare a alegerilor şi organizarea propriu-zisă, în lunile aprilie-mai 2010, a alegerilor prezidenţiale. După care, în condiţii de stabilitate politică, având un şef de stat ales prin votul popular, să se revină la problema elaborării unei noi Constituţii.
* Gheorghe Cîrlan, fost judecător, deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1990-1994), doctor în drept (teză susţinută la Universitatea ”M. V. Lomonosov”, Moscova), fost consilier prezidenţial şi ambasador din cadrul MAE, negociator-şef al Tratatelor politice între Republica Moldova şi România, Republica Moldova şi Rusia.

Modificarea actualei Constituţii sau adoptarea unei noi legi fundamentale

Afirmaţiile recente ale unor specialişti în domeniul  dreptului constituţional – Boris Negru, Alexandru Arseni, Victor Popa şi ale altora, referitor la faptul că actuala Constituţie conţine o mulţime de erori şi lacune, cu invocarea multiplelor argumente, constituie o confirmare în plus a justeţei celor afirmate în rândurile de mai sus.

Precizăm că persoanele în cauză nu sunt nişte jurişti începători, ci constituţionalişti versaţi, formaţi într-o materie de drept, considerată ramură fundamentală juridică. Alături de ei s-ar putea afla şi Victor Puşcaş, un specialist notoriu în dreptul constituţional al Republicii Moldova.

Vom menţiona doar câteva dintre ele:

După cum ştim cu toţii, conform Constituţiei, Parlamentul este format din 101 deputaţi, cu un mandat de 4 ani. Modul de organizare şi desfăşurare a alegerilor este stabilit prin lege organică şi se produce într-o singură circumscripţie pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Având în vedere faptul că numărul deputaţilor nu este o cifră simplă, dar se stabileşte prin concordanţă cu numărul alegătorilor şi este în fiecare ţară diferit, considerăm că, pentru Republica Moldova,  cifra de 101 deputaţi este prea mare. De asemenea, practica alegerilor ne demonstrează că mandatul de patru ani este mic. În ultimul an de mandat, partidele politice şi, respectiv, deputaţii sunt angajaţi în pregătirile pentru noile alegeri. Totodată, în primul an al noului mandat, deputaţii aleşi îşi revin după cursa istovitoare a electoralei, activitatea legislativului fiind condiţionată de o mulţime de probleme de ordin organizatoric. Deputaţii sunt angajaţi plenar în procesul legislativ nu mai mult de 2,5 – 3 ani. Luând în calcul aceste realităţi obiective, România şi Federaţia Rusă au trecut la mandatul de cinci ani.

Circumscripţiile uninominale trebuie să devină normă constituţională, deoarece alegerea deputatului în circumscripţia uninominală a devenit o necesitate obiectivă impusă de societate. În favoarea acestei concluzii vorbeşte şi faptul că partidele politice, participante la scrutinele din 5 aprilie şi 29 iulie 2009, au recunoscut raţionalitatea revenirii la circumscripţiile uninominale. O asemenea modificare va fi o dovadă a revigorării clasei politice. Nu este un secret pentru nimeni că, în ultimii ani, valoarea şi autoritatea deputaţilor s-au diminuat considerabil, numele lor, cu excepţia liderilor de partid, nu sunt cunoscute societăţii, iar listele de candidaţi se întocmesc pe criterii de devotament, interese de grup, rudenie ori prin tranzacţii cu conotaţii pecuniare.

Numărul de deputaţi urmează a fi redus la jumătate, cifra de 51 de deputaţi fiind adecvată electoratului moldovenesc. În această situaţie, vor fi optimizate cheltuielile pentru întreţinerea Parlamentului, va creşte prestigiul statutului de deputat în faţa alegătorului, dar şi responsabilitatea deputatului faţă de alegători.

Nu se exclude raţionalitatea unui Parlament bicameral, cu formarea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, ultimul alcătuit din 29-31 de senatori.

Necesită a fi revăzute modalitatea de formare şi prerogativele unor instituţii ale statului – formarea Guvernului, revizuirea atribuţiilor Curţii Constituţionale (controlul judecătoresc al legilor înainte de promulgare sau transmiterea funcţiilor Curţii Constituţionale Curţii Supreme de Justiţie, practică cunoscută în lumea civilizată (noi, moldovenii, suntem făloşi la cheltuieli etc.), ajustarea sistemului judecătoresc la standardele autentice ale UE, dar cu respectarea specificului moldovenesc, revizuirea modului de formare a Consiliului Suprem al Magistraturii (preşedintele Consiliului să fie şeful statului), reglementarea constituţională a Consiliului Suprem de Securitate, reforma Procuraturii (zeci de ani discutăm pe această temă: angajamente, declaraţii politice…) şi altele.

A fost schimonosită denumirea corectă a limbii materne – limba română (art.13.).

Aş vrea să mă opresc şi asupra unor aspecte legate de istoricul instituţiei prezidenţiale în Republica Moldova.

Instituţia prezidenţială a fost introdusă în Republica Moldova pentru prima dată de către Sovietul Suprem al RSS Moldova prin Legea nr.250-XII din 3 septembrie 1990. Modificările din Constituţie au fost făcute de către un grup de lucru din rândul deputaţilor, membri ai Comisiei juridice a Sovietului Suprem. Subsemnatul a participat nemijlocit la elaborarea acestor modificări. Din grupul de lucru făcea parte şi deputatul Mihai Ghimpu, actualul şef ad-interim al statului şi preşedinte al Parlamentului, care s-a pronunţat împotriva introducerii instituţiei prezidenţiale. În şedinţa Parlamentului, proiectul de modificare a Constituţiei a fost prezentat de deputatul Tudor Panţâru, preşedintele Comisiei juridice parlamentare. A urmat adoptarea Legii cu privire la alegerea preşedintelui Republicii Moldova.

Este cazul să îngăduim puţin asupra circumstanţelor care au dus la instituirea instituţiei prezidenţiale. Nu eram unicul stat care promova această inovaţie în practica gestionării societăţii. Voinţa de a avea un preşedinte de ţară cuprinse, ca un val, fostele republici sovietice. Fireşte, şi Moldova nu dorea să rămână în afara noilor reguli. Îşi dorea postul de preşedinte şi Mircea Snegur, care a şi fost ales de Parlament (au votat împotrivă, se pare, deputaţii Lidia Istrati şi Mihai Ghimpu)  în ziua de 3 septembrie 1990. Ulterior, Mircea Snegur a considerat mai adecvată alegerea preşedintelui Republicii Moldova de către tot poporul, afirmând că nu-şi doreşte destinul reginei Elisabeta, cu atribuţii decorative. Oricum, alegerea sa de către „popor” s-a produs, fără alternativă, la 8 decembrie 1991.

În raportul cu privire la acest subiect, motivarea principală a înfiinţării Preşedinţiei a fost necesitatea soluţionării operative a problemelor interne şi externe ale ţării. Raportul a fost prezentat de acelaşi Tudor Panţâru. Preşedinte al Parlamentului a devenit Alexandru Moşanu. Astfel, alegerea celor mai importante funcţii în stat a fost încheiată.

La 29 iulie 1994, a fost adoptată noua Constituţie a Republicii Moldova (în vigoare din 27 august 1994) şi abrogată Constituţia din 15 aprilie 1978, cu modificările şi completările ulterioare.

La 1 decembrie 1996, preşedinte al Republicii Moldova, prin votul alegătorilor, a fost ales Petru Lucinschi.

Prin Legea nr.1115-XIV din 5 iulie 2000, Constituţia a fost modificată din nou. Drept urmare, preşedintele republicii este ales de Parlament prin vot secret.

Ne rămâne să arătăm care au fost adevăratele motive de revenire la alegerea preşedintelui de către Parlament.

În 1999, cu puţin timp până la trecerea în alt secol, inspirat de juristul Mihai Petrache, şeful echipei sale de consilieri, Petru Lucinschi se angajează într-o campanie activă, care revendică atribuirea „împuternicirilor suplimentare” pentru preşedintele Republicii Moldova. Subiectul a devenit un bun tirajat al presei loiale Preşedinţiei. De la un timp, toată Moldova vorbea numai pe tema împuternicirilor suplimentare. Presa, posturile de radio şi de televiziune, organizaţiile neguvernamentale căutau să inducă ideea că din cauza lipsei acestor împuterniciri, învăţătorii nu-şi primesc lefurile, iar pensionariii au fost aduşi la limita supravieţuirii. Înduioşaţi de o atare dorinţă quasigenerală, formulată şi în numele poporului, juriştii preşedintelui au elaborat în mod operativ un proiect de lege constituţională în problema dată.

Împuternicirile suplimentare nu au fost, însă, pe placul a două personalităţi influente ale lumii politice: Dumitru Diacov, preşedintele Parlamentului de atunci, şi Vladimir Voronin, liderul fracţiunii parlamentare a comuniştilor. În termeni operativi, aceştia au dispus elaborarea unui proiect de modificare a Constituţiei, stipulând alegerea preşedintelui de către Parlament. Promovat cu iscusinţă, proiectul s-a bucurat de sprijinul forurilor democratice europene, pentru care susţinerea parlamentarismului este o chestiune sui-generis.

Rămas numai cu Petrache, Petru Lucinschi n-a reuşit să promoveze cu votul deputaţilor proiectul de lege despre împuternicirile suplimentare. Între timp, modificarea cu privire la alegerea preşedintelui de către Parlament a fost votată cu majoritatea constituţională calificată şi a fost promulgată de Petru Lucinschi.

În felul acesta, a fost dată undă verde pentru venirea la putere a partidului comuniştilor, în frunte cu Vladimir Voronin, care, ales de Parlament în postul de şef al statului, a cârmuit nestingherit Basarabia românească timp de opt ani, înregistrând un record unic pe toată suprafaţa demult necomunistă a statelor care s-au rupt din fosta URSS.

Am făcut această retrospectivă nu doar de dragul unor simple evocări ale trecutului istoric. Scopul urmărit a fost să demonstrez că introducerea instituţiei prezidenţiale în Republica Moldova, schimbarea de două ori, după 1990, a modului de alegere a preşedintelui ţării au fost generate nu de oarecare condiţii speciale ori de evenimente istorice, nici de anumite tradiţii ale sistemului constituţional basarabean.

Modificările respective ale Constituţiei au fost rodul ambiţiilor personale ale politicienilor timpului.

Evenimentele prin care trece astăzi Republica Moldova, şi anume intrarea în impas din cauza nealegerii Preşedintelui ţării, ne pune din nou în faţa unei probleme vechi – care este calea cea mai bună de alegere a şefului statului. Într-un fel, se derulează un scenariu deja cunoscut în istoria recentă a Republicii Moldova. În speranţa depăşirii crizei, experţi în materie, politicieni, reprezentanţi ai societăţii civile sugerează inspirat diverse soluţii. Ca şi cândva, pe adresa conducerii se trimit scrisori deschise, semnate de personalităţi importante, dincolo de care, uneori, sesizăm că eventualele reforme din nou par a fi manipulate din umbră de anumiţi politicieni. Şi iarăşi, consecinţele pot fi de scurtă, dar nu şi de lungă durată.

Ce-i de făcut?

În căutarea unui răspuns la această întrebare vitală aş reproduce opinia noului ministru al Justiţiei, Alexandru Tănase, care a afirmat recent următoarele: dincolo de orice complicaţii, Constituţia unei ţări nu trebuie să fie adoptată de Parlament. Republica Moldova este unicul stat din regiune, în care Constituţia nu a fost supusă unui referendum naţional şi nici măcar nu a fost aprobată de o Adunare Constituantă. Prin urmare, opţiunea de a supune votului poporului redacţia unui nou text al Constituţiei, rămâne deschisă.

Recunosc sincer, aş îmbrăţişa cu plăcere ideea ministrului Justiţiei, care îmi este apropiată, inclusiv prin prisma punctelor de vedere promovate în articolul de faţă. Problema însă urmează a fi cercetată, bazându-ne pe nişte circumstanţe concrete.

Situaţia de azi se deosebeşte de cea de mai ieri, când Declaraţia de Independenţă a fost votată unanim. La elaborarea şi adoptarea unei noi Constituţii trebuie luată în calcul problema transnistreană, mai ales în cazul votării prin referendum. Este dificil să presupunem că alegătorii din stânga Nistrului vor beneficia de condiţiile nesecare pentru a participa la un asemenea referendum.

O altă problemă ţine de reactivarea sintagmei „limba oficială – limba română”. În decursul ultimilor ani situaţia a evoluat spre mai bine, dar proporţiile acestei schimbări deocamdată par de natură să ducă la un rezultat slab al votului popular.

O altă realitate se referă la previzibilitatea votului electoratului comunist, care întotdeauna participă activ la alegeri.

Am putea aduce şi alte argumente, suficiente pentru a nu exclude eventualitatea de a fi aruncaţi, din nou, cu 20-25 de ani în urmă, în controverse şi instabilitate politică acută.

Agitaţia actualei scene politice coboară în straturile de jos ale societăţii şi alimentează, direct şi indirect, disensiunile între instituţiile statului. În această situaţie se resimte lipsa unui arbitru suprem în viaţa politică a Republicii Moldova. Un asemenea arbitru poate fi numai preşedintele ţării.

Subiectul în cauză este discutat intens în societate. Nimeni însă nu mai doreşte neclarităţi şi haos în această problemă. Soluţia poate fi numai una, mi-a spus-o un învăţător dintr-un sat din codrii Orheiului: preşedintele ţării să fie ales de întreaga ţară. Tot aşa cum preşedintele Parlamentului este ales de întregul Parlament. De asta ţara-i ţară şi Parlamentul – Parlament.

Sugestia mea este că tânăra noastră clasă politică are nevoie de stabilitate politică durabilă prin depăşirea crizei legate de nealegerea şefului statului. Pentru aceasta este necesar să se efectueze un referendum naţional, cu desfăşurare în lunile ianuarie-februarie 2010. Tema referendumului – alegerea preşedintelui Republicii Moldova prin votul poporului.

La referendum urmează să fie propus următorul proiect de lege constituţională:

„(1). Preşedintele Republicii Moldova este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat.

(2) Modul de organizare şi de desfăşurare a alegerilor este stabilit prin lege organică.”

Acest proiect de lege se va introduce în buletinul de vot cu întrebarea:

Sunteţi pentru acest proiect de lege:

DA

NU

Articolul 75 alineat (2) din Constituţie stabileşte: Hotărîrile adoptate potrivit rezultatelor referendumului republican au putere juridică supremă.

Mai sunt nişte momente tehnice, ce ţin de mecanismul efectuării referendumului, dar ele sunt de ordin secundar.

Am deplina convingere că un astfel de proiect de lege va fi votat cu o majoritate covârşitoare a sufragiului popular. Parlamentului îi va rămâne să realizeze două lucruri: adoptarea legii despre modul de organizare şi de desfăşurare a alegerilor şi organizarea propriu-zisă, în lunile aprilie-mai 2010, a alegerilor prezidenţiale. După care, în condiţii de stabilitate politică, având un şef de stat ales prin votul popular, să se revină la problema elaborării unei noi Constituţii.

* Gheorghe Cîrlan, fost judecător, deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1990-1994), doctor în drept (teză susţinută la Universitatea ”M. V. Lomonosov”, Moscova), fost consilier prezidenţial şi ambasador din cadrul MAE, negociator-şef al Tratatelor politice între Republica Moldova şi România, Republica Moldova şi Rusia.

dr. Gheorghe CÎRLAN