„La Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava studiază 900 de studenți basarabeni”

Interviu cu Vasile Efros, prof. univ. dr., decan al Facultăţii de Istorie şi Geografie, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava

Profesorul universitar Vasile Efros împreună cu soția Ana Efros la Cetatea de Scaun a Sucevei

Stimate dle Vasile Efros, cine v-a vorbit de Ștefan cel Mare în copilărie, în satul Dvs. natal, Drăsliceni, Criuleni?

Aceasta întrebare, să vă spun sincer, m-a pus într-o anumită încurcătură. A trebuit să depun un efort serios ca să-mi amintesc. După căteva ore de meditație mi-am amintit: era anul 1968, anul în care mama a fost internată la spitalul de boli infecţioase „Toma Ciorbă” din Chişinău. Era vară, pe o caniculă sufocantă, eu, împreună cu bunica Catinca,  am mers pe jos de la autogară pană la acest spital, să-i facem mamei o vizită. Am trecut pe lângă monumentul lui Ştefan cel Mare şi bineînţeles că am întrebat-o pe bunica cine a fost acesta. Răspunsul pe care l-am primit a fos aproximativ următorul: „Ştefan cel Mare a fost un fel de ţar al Moldovei care s-a bătut de multe ori cu turcii, i-a învins şi a construit multe biserici”. Vreau sa vă spun că bunica nu ştia prea multă carte, mai precis, cunoştea toate literele, dar, spunea ea, nu ştie să le lege, adică, nu ştia să citească. În schimb, recita foarte multe poezii, pe care le învăţase de la fraţii ei mai mari care au avut posibilitatea să meargă la şcoală, ea fiind văduvită de acest privelegiu. M-a uimit peste câteva zeci de ani, din unele discuţii cu soţia, că şi bunica ei, care s-a născut și a trăit toată viaţa în Transnistria, şi care era  aproape de aceeaşi vârstă cu bunica mea, tot i-a fi zis că Ştefan cel Mare a fost un fel de ţar.

Localitatea de baștină avea un relief deosebit, priveliști, colțuri ale naturii spectaculoase? Ce v-a determinat să alegeți geografia ca meserie? Te poți dedica geografiei și dintr-un simț patriotic?

Satul în care am copilărit, Drăsliceni, are o poziţie geografică extraordinară, fiind aşezat într-o formă de relief  care în ştiinţa geomorfologică se numeşte „hârtop”. De fapt, are  forma unui amfiteatru, cu o deschidere largă spre iazul comunei. Această frumuseţe este accentuată mai ales în luna mai, atunci cănd dau în floare salcămii şi se aude zumzet de albine.

În ceea ce priveşte profesia, nu geografia a fost pe primul loc la început, îmi plăcea mai mult matematica. Dar mă consideram slab la fizică, de aceea am susţinut examene de admitere la dubla specializare geografie şi biologie. Nu regret nicio clipă că mi-am ales această meserie. Am studiat la Tiraspol. Cea mai mare satisfacţie am avut-o prin anii 1993-1994 când, fiind deja cadru didactic la Universitatea din Tiraspol, am introdus în planul de învăţământ un curs nou de Geografia României. Am fost primul cadru didactic care am predat acest curs, bazându-mă doar pe o pregătire serioasă de autodidact. Azi, la distanţă de peste 25 de ani, la aceeaşi facultate care pregăteşte profesori de geografie pentru învăţământul preuniversitar din Republica Moldova,  nu se mai predă niciun curs de Geografia României. Păcat.

Ce înseamnă să studiezi serios geografia? Îmbinați teoria cu practica? Cine v-au fost profesorii?

După cum vă spuneam, am urmat Facultatea de Geografie a Universităţii de Stat din Tiraspol care pe atunci se numea Institutul Pedagogic de Stat din Tiraspol „T.G.Şevcenco”. Era singura facultate de Geografie din Republica Moldova. Geografia este printre puţinele care nici pe departe nu poate fi concepută fără cercetări de teren, fără mijloace tehnice, fără o pregătire teoretică temeinică. Am avut noroc de o generaţie de profesori devotați învăţământului şi cercetării geografice. Îmi face o plăcere deosebită să-mi aduc aminte de foştii mei dascăli universitari: Nicolae Rîmbu, Alexandru Lungu, Efim Feldman, Nicolae Boboc, Mihai Coşcodan, Ion Goraş, Iulita Rusu, Sezont Ciubara, Valeriu Botnari ş.a. Pentru că după absolvirea facultăţii am fost lăsat la aceeaşi facultate, am devenit coleg profesorilor mei.

Îndată după absolvirea facultății ați fost trimis la război în Afganistan, în noiembrie 1979. Ați lăsat-o acasă pe tânăra soție, Ana Efros, cu fiica de trei luni și jumătate. V-am citit cartea de amintiri „Afganistan – pământul promis mujahedinilor?”, în care puneți accentul pe lipsa de organizare în armata U.R.S.S., pe iresponsabilitatea conducătorilor politici și a celor militari ce foloseau soldații drept carne de tun. Când v-ați apucat de scris cartea, de ce ați scris-o?

Cartea a fost editată în 2004 la o editură din Iași. Ani la rând mă bântuiau amintirile din război, îmi framântau existenţa, îmi provocau insomnii. La început mă gândeam că înşirînd pe hârtie aceste amintiri, ele mă vor lăsa în pace şi le voi da uitării. N-a fost să fie.

Revenit din Afganistan în 1981, ați activat mai bine de un deceniu la Universitatea de Stat din Tiraspol. Ați prevăzut, cumva, izbucnirea războiului de pe Nistru, în 1992? În ce moment ați decis să plecați din Tiraspol?

După înscăunarea lui Gorbaciov, se vedea de la o poştă că se apropie evenimente epocale, legate de zdruncinarea firească a unui imperiu. În anii 1984-1987 mă aflam la doctorat, la Universitatea Lomonosov din Moscova, perioadă în care mi-am dat seama că domnia lui Gorbaciov va avea consecinţe imprevizibile, dar nu neapărat negative. Revenind în Moldova după 1988, locuind la Tiraspol, pe de o parte, şi participând activ la evenimentele renaşterii naţionale de la Chişinău, pe de altă parte,  la care se mai adăuga şi faptul că soţia era profesoară de română la una din şcolile din Tiraspol, am avut de suportat „pe viu” efectele internaţionalismului separatist, aşa că decizia de a ne muta la Chisinău a fost luată într-un timp foarte scurt, în anul 1990. Eram la distanţă de doi ani de începerea războiului de pe Nistru. Totuși, războiul din 1992 m-a luat în vâltoarea lui, eu fiind în continuare cadru didactic la Universitatea din Tiraspol. De la Nistru mi-am luat rămas bun în ultima zi de circulaţie a trenului Odesa-Chişinău în care mă aflam şi care se deplasa peste Nistru, pe lângă cetatea Tighina, gara din Varniţa, printre rafale de mitralieră şi explozii de grenade. Zona de confruntare ajunsese la Tighina. A doua zi, am fost telefonat de decanul facultăţii, dl Sezont Ciubara, care mi-a zis să nu mai încerc să mă întorc la Tiraspol pentru că Universitatea noastră a fost ocupată de autorităţile separatiste. Peste două-trei săptămâni, urma sa fie evacuată la Chişinău, potrivit unei Hotărâri de Guvern.

Începând cu 1995, locuiți și munciți la Suceava. Ați fost angajat împreună cu soția la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava (USV). Cum a decurs adaptarea la un mediu nou pentru Dvs.? Ați depus efort să scăpați de accentul basarabean? Vă simțiți mai aproape de Europa, vitezele sunt mai mari?

Anul universitar 1995-1996 a fost pentru mine unul foarte greu, pentru că făceam o navetă săptămânală  pe traseul Chişinău-Suceava-Chişinău. Abia la începutul anului universitar 1996-1997 m-am titularizat prin concurs pe un post de conferenţiar la Departamentul de Geografie. Veneam din cu totul altă lume, din alt mediu nu numai universitar, dar şi social, naţional, ştiinţific etc. În primii ani a trebuit să fiu foarte atent la cum se vorbea, ce se vorbea, cum se pronunţau foarte multe cuvine, fraze etc. Orice frază pe care trebuia să o pronunţ, era mai întâi găndită, digerată, cizelată şi apoi pronunţată. Este adevărat că colegii din departament m-au încurajat şi m-au susţinut foarte mult, îmi spuneau să nu mai fiu aşa sfios şi tăcut pentru că „tu vorbeşti mai româneşte decât noi”. Vă daţi seama cât de mulţumit eram. În paralel, am citit foarte multă literatură de specialitate privind limba română, ceea ce mi-a fost de un real folos.

Cât despre programul de activitate al unui profesor universitar din Suceava (din România), acesta se deosebeşte mult de cel al unui profesor din Republica Moldova.  Deosebirea esentiala constă în structura normei didactice. În R. Moldova are o pondere foarte mare partea de predare, iar în norma didactică a profesorului din România are o pondere mai accentuată componenta cercetării. Sunt diferenţe şi în salarizare.

Bineînţeles că mă simt mai aproape de Europa și da, vitezele sunt mai mari decât la Chișinău, dar şi birocraţia cred că este mai apăsătoare.

Ca decan al Facultății de Istorie și Geografie a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, pe ce direcții vă concentrați în activitatea didactică?

Activitatea de decan este una cu caracter managerial, pentr că în facultatea pe care o reprezint activează 6 programe de studii de licenţă, 5 de masterat şi trei domenii de doctorat. Toate acestea sunt diriguite de 39 de cadre didactice. Este o comunitate mare şi destul de complexă, aşa că este loc de o activitate deosebit de agitată şi complicată. La toate acestea se adaugă şi un număr de circa 800 de studenţi, masteranzi şi doctoranzi.

Ce cărți ați reușit să editați la Suceava? În ce a constat proiectul „Roua Bucovinei”?

În cei circa 24 de ani de când sunt la Suceava am editat mai multe cărţi – cursuri universitare, dicţionare, manuale etc. O bună parte din articolele ştiinţifice sunt scrise în colaborare, fie cu doctoranzii, fie cu unii colegi din Suceava sau din alte centre universitare. „Roua Bucovinei” a avut finanţare europeană, fiind un proiect transfrontalier în care, cu o echipă de cadre didactice de la noi şi una de la Universitatea din Cernăuţi, cu studenţi şi un ONG, am încercat să promovăm pe piaţa turistică internaţională Bucovina în integritatea ei, adică atât partea nordică, aflată în Ucraina, cât şi cea sudică, cea cu mănăstirile medievale, inclusiv cele patronate de UNESCO.

Am avut bucuria și onoarea să particip la Zilele Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, în martie 2019, ca invitată a Bibliotecii universitare conduse de Sanda-Maria Ardeleanu (îi mulțumesc domniei sale, profesorilor, studenților, colaboratorilor bibliotecii, doamnei Stela Purici și doamnei Ana Efros, soția Dvs.). Am asistat și la inaugurarea Zilelor Universității, iar discursul rectorului USV, Valentin Popa, m-a ajutat să înțeleg de ce campusul universitar sucevean e atât de frumos și cum instituția își menține prestigiul, cum evoluează, se modernizează, devine tot mai competitivă (e pe primul loc, printre universitățile românești, în topul brevetelor de invenții). Rectorul a menționat de asemenea că la USV studiază circa 900 de studenți basarabeni (în total, sunt 9000). Cum se explică un număr atât de mare de studenți basarabeni la Suceava?

Numărul mare de studenţi basarabeni are mai multe explicaţii: condiţiile foarte bune de studii şi de cazare, atitudinea binevoitoare şi omenoasă a cadrelor didactice şi nu în ultimul rând, activitatea de promovare a universităţii noastre în liceele din Republica Moldova. La acestea se mai adaugă, probabil, distanţa mică faţă de casă şi costurile vieţii mai mici decât în oraşele mai mari din România.

Studenții basarabeni se descurcă, țin pasul? Au un club, un cenaclu sau o organizație a lor care le permite să comunice mai strâns?

În discuţiile pe care le am cu toţi decanii din universitate, constat o stare de lucruri care nu poate să nu mă bucure şi o declar foarte serios: la toate facultăţile, cei mai buni şi cei mai activi studenţi sunt cei basarabeni. Şi la capitolul de burse Erasmus, tot studenţii basarabeni sunt primii. Studenţii basarabeni au şi o organizaţie care-i uneşte – Grupul de Iniţiativă al Românilor Basarabeni (GIRB), sunt foarte activi, au o trupă de teatru, o formație de dansuri populare etc.

Mergeți în Republica Moldova pentru a invita tineri la studii în Suceava? Ce vedeți prin satele basarabene? Ce le spuneți tinerilor pentru a-i îndemna să treacă Prutul?

De circa 4 ani merg prin multe din liceele din Republica Moldova în care promovez Universitatea noastră. Este adevărat că cea mai mare parte a activităţii este desfăşurată în liceele din mediul urban, dar cunosc situaţia deplorabilă şi din mediul rural. Nu încerc să-i conving pe tinerii basarabeni să treacă Prutul, eu şi studenţii pe care-i implic  în promovare, prezentăm doar oferta educaţională a USV. Faptul că reuşim să-i atragem ne bucură, firește.

Cum reușiți să vă păstrați credința că lucrurile se vor schimba spre bine?

Toate analizele, prin comparaţie,  ne demonstrează că lucrurile se schimbă spre bine. Altceva este că noi ne-am dori ca aceste schimbări să se producă cu o viteză mult mai mare, dar asta este. Poate că tinerii care vin după noi, vor reuşi să accelereze lucrurile.

La ce vă gândiți când mergeți la Cetatea de Scaun a Sucevei?

Am fost de nenumărate ori la Cetatea de Scaun a Sucevei. De fiecare dată mă gândesc la munca enormă a celor care au construit acest edificiu, într-o epocă în care nu exista o tehnică corespunzătoare. Mă mai gândesc și la faptul că Ştefan cel Mare aşa şi n-a avut nevoie de serviciile cetăţii.

Ce i-ați spune lui Ștefan cel Mare, dacă l-ați întâlni în realitate?

Mai vino, Ştefane, că ai avea multă treabă.

A cui e Moldova? A „urmașilor urmașilor noștri”?

Cred că Moldova de azi trebuie mai întăi s-o aducem la noi, să fie a noastră în totalitate şi apoi să putem spune că este a „urmașilor urmașilor noștri”.

Vă mulțumesc pentru interviu!

A dialogat Irina Nechit