„La serbarea Muzeului de Etnografie și Istorie Naturală voi purta o ie moștenită de la bunica”

Varvara Buzila fotoInterviu cu Varvara Buzilă, director adjunct al Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală

– Dragă Varvara Buzilă, toamna aceasta, Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală va împlini 125 de ani. Ce acțiuni preconizați cu ocazia aniversării?

Timp de o lună, de pe 24 septembrie până pe 24 octombrie, săptămânal, vom avea câte două activităţi importante în muzeu. Propunem expoziţiile „Carte rară din sec. al XIX-lea”, „Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală – 125 de ani pentru public, împreună cu publicul”, „Publicaţiile MNEIN în contextul reconsiderărilor ştiinţifice actuale”. Vom mai organiza Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „Muzeologia/muzeografia: tradiţie, modernitate, dezvoltare ştiinţifică. Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală – 125 de ani de activitate”; mese rotunde; ateliere pentru muzeografi şi restauratori; întâlniri cu prietenii muzeului, spectacole muzicale, demonstraţii de măiestrie ale meşterilor populari.

– Angajatele muzeului își cos ii pentru a sărbători cei 125 de ani. Cât durează cusutul unei ii? Ce ie vei purta la această sărbătoare?

Uluitoare performanţă demonstrează ia – simbolul demnităţii noastre! Este cea mai apropiată de pielea şi inima noastră. Era ultima redută în cazul pierderii identităţii. La solicitarea prietenilor muzeului, am acceptat ideea de a coordona activitatea unui atelier pentru doritoarele să înveţe a coase cămăşi tradiţionale femeieşti. Anul trecut au fost câteva şedinţe, anul acesta lucrează două ateliere. Cunoscuta meşteriţă populară Antonina Rusu a lucrat cu un grup de mămici care au dorit să coase pentru copiii lor haine în spiritul tradiţiei. Le-au prezentat la Festivalul Iei, ajuns în acest an la ediţia a treia.
Designerul şi arhitectul Ioana Corduneanu din Bucureşti vine periodic la muzeu pentru a demonstra noi taine ale cusutului artistic şi vechi cămăşi care îşi revendică statutul de capodopere. În fiece duminică, meşteriţe din Chişinău se întrunesc în spaţiul expoziţional al Muzeului pentru a mai deprinde o tehnică nouă de cusut sau a asimila un nou material. Mai multe femei au cusut, altele continuă să-şi coase acum iile.
Sigur, am putea comanda cuiva din meşteriţe să ne facă aceste haine, dar avem puţine meşteriţe bune. De fapt, avem de 100 de ori mai puţine decât cere azi piaţa din Republica Moldova. Apoi, o meşteriţă se formează de-a lungul anilor. O jurnalistă, o cercetătoare sau o doctoriţă îşi pot coase o ie mai simplă timp de trei luni sau jumătate de an. Este un lucru pasionant, te absoarbe şi te relaţionează unor repere de care nici nu poţi bănui înainte de a începe. Odată terminată, nimeni nu vrea să se despartă de cămaşa făcută. Eu am o cămaşă moştenită de la una dintre bunici pe care o voi purta. Acum îmi întregesc costumul cu celelalte piese: catrinţă, brâu. Ţeserea lor rămâne un examen de maximă responsabilitate.

– Culorile vii ale iilor ne ajută să ne distanţăm de culorile sumbre ale realităţii social-politice?

Ia, la fel ca şi întreg costumul pe care îl reprezintă şi îl întregeşte, este acum reactualizată din vrerea societăţii civile. Instituţiile culturale surprind şi gestionează o parte din aceste afilieri la valorile noastre emblematice. Acum se produce un fenomen simptomatic pentru ceea ce va urma. Costumul tradiţional, datorită forţei simbolice pe care o concentrează, devine cuprinzător cât o patrie, un neam, o istorie. Recursul direct la simbolurile naţionale neoficiale precum este portul face parte dintr-un proces mult mai vast al recuperărilor. Sigur că are anumite conexiuni cu realităţile social-politice. Trăim vremuri în care se operează în mod persuasiv cu imaginile, simbolurile. Slavă Domnului, ale noastre nu sunt violente. Dar le etalăm, posibil, şi ca un scut împotriva celor periculoase, agresive. Dacă vreţi să înţelegeţi mai bine oamenii care poartă ie, cămaşă sau costum tradiţional, îmbrăcaţi şi dumneavoastră această haină, ca să abordaţi acelaşi limbaj.

– Vorbeşte-mi, te rog, despre covorul Mariei Mârza din Ignăţei, Rezina, donat muzeului de către un colecţionar belgian.

Muzeul a apărut din donaţiile cetăţenilor acum 125 de ani, şi-a completat şi continuă să-şi completeze patrimoniul şi în baza darurilor făcute de cetăţeni. Una dintre cele mai recente donaţii a făcut-o dl Mark Van Wesemael, un belgian care locuieşte de trei ani, cu soția sa, în Chişinău, şi în acest răstimp a reuşit să cunoască foarte bine viaţa culturală a Republicii Moldova.
I-aţi observat, probabil, pe cei doi soți la vernisajele expoziţiilor, la spectacole, festivaluri. La Festivalul Covoarelor din Ignăţei, raionul Rezina, au remarcat un covor îngust, foarte special, pe care l-au procurat şi imediat, de faţă cu tot satul, l-au dăruit Muzeului de Etnografie și Istorie Naturală.

E un covor mortuar de la sfârşitul secolului XIX ales de Profira Harghel. În 1949, nepoata ei după mamă, tot Profira, a fost deportată în Siberia. A luat covorul cu ea învelind-o pe fiica sa Maria, de trei anişori. Învelită cu acest covor, copila a rezistat frigurilor siberiene. În 1958, au revenit acasă şi l-au păstrat până în 2014, când primarul a rugat-o să scoată covoarele la expoziţie, ca să le vadă lumea, iar Mark Van Wesemael a insistat să-l facă un bun cultural naţional. Zilele acestea, doamna Ana Deleu din Gura Văii (acum Gornoe, Criuleni) ne-a dăruit o ladă de zestre pictată şi câţiva saci de lână toarsă şi vopsită care ne va prinde bine la restaurarea covoarelor vechi.
– Cine va participa la Târgul Naţional al Covorului, care va avea loc tot în toamna curentă? Va fi prima ediţie?

Îl vom face mai aproape de Sf. Dumitru, atunci când se încheie anul păstoresc. Va fi o sărbătoare pentru toată lumea. Invităm să vină foarte multă lume de prin sate, aducând covoare de acasă, pe care să le demonstreze. Vom face un concurs al celor mai valoroase covoare vechi şi noi, ţesute după modele vechi. Sperăm să vină reprezentanţi din toate satele-centre de ţesut covoare, împreună cu primarii, pentru că avem de discutat aspecte social-economice ale relansării acestui domeniu. Muzeele din toată republica vor etala şi ele covoarele cele mai reprezentative. Apoi, un spaţiu respectabil este rezervat ţesătoarelor, inclusiv din centrele monahale, care ţes acum covoare de tradiţie autentică. Unele ţesătoare vor demonstra pe loc diferite tehnici de ţesut. Vom vopsi lâna cu coloranţi vegetali, ca să dăm mai multe şanse acestei vechi şi nobile ocupaţii. Restauratorii de covoare vor arăta cum lucrează la restaurarea vechilor scoarţe pentru că avem nevoie să pregătim specialişti în domeniu.

– Echipa Muzeului de Etnografie şi Istorie Naturala din Chişinău ne dă lecţii de entuziasm. Pe ce se ţine acest entuziasm? Puteţi spera la o susţinere mai solidă din partea statului?

Fiece generaţie are creaţiile, realizările sale care depăşesc durata vieţii unui om. Probabil, acestea rămân în istorie. S-a demonstrat că solidaritatea oamenilor în jurul unei idei, unei cauze, unei lucrări de mare dificultate uneşte societatea şi soluţionează altfel, uneori mult mai eficient, probleme greu surmontabile în alte condiţii. Peste ceva timp, vom avea cugetul împăcat că am pus umărul la salvarea unor vestigii culturale. Vom şti că la vremea noastră am promovat patrimoniul nostru cultural imaterial, apărându-l prin lege, fortificându-l, sporindu-i perceperea la nivel naţional şi mondial. Frumos spus, greu de făcut. Avem nevoie de tineri bine şcoliţi, angajaţi în câmpul culturii, care să continue cercetarea, documentarea, valorificarea patrimoniului cultural. În ei, în protejarea patrimoniului statul trebuie să investească.

– Când îţi este mai greu, ce cântec popular intonezi?

Cânt ceva care nu are nici început, nici sfârşit, nicio linie melodică clară. Unii nici cântec nu l-ar numi, nici bocet. E un fel de acordare a tuturor resurselor interioare. Poate fi un vis de doină.

– Mulțumesc și mult succes!

The following two tabs change content below.