La o răscruce de drumuri

Nu ştiu cum să încep. Am ajuns la un moment când am de făcut o alegere pe care aş fi preferat să n-o fac, să nu fiu cea care hotărăşte ce e bine şi ce e rău. Am nevoie disperată de un sfat, de o luminiţă care m-ar putea ghida.

Am 20 de ani. Sunt din Bălţi şi studiez în anul I la facultatea de limbi străine, nu lucrez nicăieri. Am lucrat, dar s-a închis afacerea şi a trebuit să plecăm, alte locuri de muncă nu am găsit. În urmă cu şapte luni, am făcut un gest necugetat, o prostie… Sunt conştientă de asta şi de aceea vă rog să nu mă judecaţi. În fine, acum şapte luni, am rămas însărcinată, sarcină despre care nu am ştiut nimic câteva luni pentru simplul fapt că nici nu s-a văzut. Nu era prima dată când menstruaţia întârzia pentru că am hipertiroidie şi sunt cam obişnuită cu greţuri.

Mi-am dat seama pe la patru luni jumătate, când deja începuse să se vadă, şi am tăcut. Între timp, m-am despărţit de tatăl copilului şi am ajuns în luna a şaptea a sarcinii. Au aflat şi părinţii mei, locuiesc cu ei, şi parcă le-a picat cerul în cap, dar au şi motiv. Locuim undeva în provincie, iar părerea satului e importantă pentru ei, întrucât sunt nişte oameni respectabili. Mai am două luni ca să mă gândesc ce voi face cu creatura aceea micuţă din mine. De crescut nici nu poate fi vorba, fără ajutor din parte părinţilor. De tatăl copilului nici măcar nu mai vreau să aud.

Să-l omor? Să-l abandonez? Criminală nu sunt ca să îi pun o pungă pe cap şi să-l duc să îl îngrop în pădure. A mai rămas o variantă. Abandonul, şi acum vine marea întrebare. Cum voi putea să-l abandonez după ce o să văd copilul ăla pe care l-am purtat în pântece atâta timp? Cum? Credeţi-mă că nu e zi sau noapte să nu plâng şi să mă gândesc la el. Nu mai ştiu ce să zic. Cred că o să ajung în curând la spitalul de nebuni.

Maria de la Bălţi

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău