La moartea părintelui Mihail Ungureanu

DUHOVNICI BASARABENI // Pe cât de iubit şi de venerat era de creştini, pe atât de mult era muşcat de invidia multor confraţi preoţi

Marţi dimineaţa, clopotele bisericii băteau cu durere peste întreg satul. Vecinii, cunoscuţii îşi telefonau unul altuia şi-şi spuneau durerea cea mare: „Ai auzit? A murit părintele Mihail!”. La icoane se aprindeau rând pe rând candelele. Vestea a ajuns repede prin toate satele pe unde blândul păstor şi-a păstorit turma, cutremurând inimile tuturor. Cu toţii au lăsat orice lucrare şi au ieşit în marginea satului Racovăţ, aşteptând o zi întreagă corpul neînsufleţit al bunului şi dragului părinte Mihail, care  s-a stins în noaptea de 10 spre 11 octombrie pe un pat de spital din Chişinău. A fost, cred, unul dintre cei mai iubiţi preoţi ai zilelor noastre.

A fost aşteptat în toate bisericile

A venit pe lume în familia ţăranilor Parascovia şi Ilie Ungureanu din Mingir, Hânceşti, fiind al zecelea copil, mezinul. S-a născut în Săptămâna Patimilor, la 20 aprilie 1965. I-au ales drept nume de botez numele Sfântului Arhanghel Mihail. De mic copil mergea la Sfânta Biserică cu tatăl său care îndeplinea acolo mai multe lucrări (paznic, măturător). În clasele primare, cunoştea deja toată rânduiala, iar Sfânta Liturghie o ştia pe de rost. A făcut din întâmplare colegiul agricol, după care dorea să-şi continue studiile la filologie, dar Dumnezeu i-a îndreptat paşii spre teologie. Era la începutul anilor ’90, când după ani şi ani de dominaţie comunistă uşile bisericilor se redeschideau. Glasul său dulce, smerit şi plângător era aşteptat în orice biserică din republică, inclusiv din zona Sorocii. Cu mult drag l-au primit creştinii de la baştina lui Veniamin Apostol – satul Dubna, apoi cei din Cosăuţi, Soroca, Egoreni şi în sfârşit, cei din Racovăţ. Având har şi dar de la Dumnezeu, a făcut din toate locaşurile sfinte în care a slujit biserică vie, desfătând inimile şi mângâind sufletele necăjite.

În viaţa de familie nu a avut noroc. Într-o discuţie după un interviu, mi-a spus odată: „Mama tare a dorit să apar pe lume în zi de Paşti, pentru că se spune că cei care se nasc în zi de Paşti au mare noroc. Dar eu m-am grăbit să ies la lumină cu cinci zile înainte de Înviere, în Săptămâna Patimilor, şi poate de aceea pătimesc atât de mult în această viaţă…”. Viaţa Sfinţiei Sale a fost plină de necazuri. Lumea însă ştia puţine lucruri despre suferinţele părintelui Mihai. A suferit pentru că era cel mai iubit preot; pe cât era de iubit şi venerat de creştini, pe atât de mult era muşcat de invidia multor confraţi preoţi. A suferit pentru că nu  a fost înţeles şi preţuit de cei care trebuia să-l înţeleagă. Dar şi-a purtat  cu demnitate Crucea suferinţelor sufleteşti şi trupeşti, înmulţind binele şi frumosul prin credinţă.

Oricine poate lua chipul lui Iisus

S-a rugat pentru noi, pentru iertarea păcatelor noastre, a mers cu acte de binefacere pe la toate casele de copii şi centrele de plasament din zona Sorocii şi nu numai, ne-a învăţat cum să ne apropiem de Dumnezeu prin rugăciune. A organizat numeroase pelerinaje pe la mănăstiri din republică, România, Ucraina, Rusia. Într-un interviu realizat acum 10 ani îl întrebam: „Cum se poate ajuta mai mult acolo unde este suferinţă, sărăcie?”. Şi părintele mi-a răspuns: „Să nu trecem nepăsători pe lângă marile drame. Te duci şi îi vorbeşti celui suferind, îi dai ce poţi. Pentru că atunci când îl ajuţi pe cel de lângă tine, îl împrumuţi pe Dumnezeu. Fiecare din noi poate fi aproapele cuiva şi oricine poate lua chipul lui Iisus”.

Lecţia părintelui a fost învăţată de tot creştinul cu care a intrat în contact. Iată de ce la începutul acestui an, când starea de sănătate a Sfinţiei Sale s-a agravat, creştinii de peste tot unde sunt plecaţi şi cei de  acasă au făcut o campanie de colectare a banilor pentru salvarea vieţii părintelui. Foarte repede suma necesară a fost adunată. Operaţia de transplant de ficat a decurs cu succes. Toată lumea era fericită. Plin de evlavie, părintele a revenit în Biserică. Iradia din nou lumină, bucurie, seninătate. Dar bucuria n-a ţinut mult. Au apărut nişte complicaţii şi părintele a trebuit să meargă din nou la spital de unde s-a întors în Biserica lui dragă în sicriu.

Durerea muşcă din inimi

Sicriul cu trupul liniştit pe care l-a cerut pământul a fost purtat pe mâini de preoţi şi credincioşi de la marginea satului până la biserică pe un drum presărat cu flori. Un mare convoi de oameni, uniţi în durere, mergea în urma sicriului acoperit cu flori. Totul a fost pregătit cu multă dragoste şi bună cuviinţă. De la poartă şi până la uşa bisericii gospodinele au aşternut cele mai frumoase covoare moldoveneşti pe care erau presărate flori, iar de o parte şi de alta au aşezat şirag de lumânări aprinse printre care a trecut sicriul.

Profesori, medici, oameni de cultură, mulţi săraci şi necăjiţi care l-au cunoscut îl plângeau cu inimile muşcate de durere. În timp ce opt preoţi săvârşeau rugăciunea, toată biserica era numai lacrimi şi suspine. Lacrimile nu au contenit nici pe parcursul predicii rostite de protopopul de Soroca Nicolae Craveţ.

Vă servesc un crâmpei din cele rostite cu lacrima: „Părintele Mihail a înscris mai bine de 20 de ani de rugăciune şi smerenie prin mai multe biserici de la noi, dintre care 12 ani a înmulţit credinţa, dragostea şi faptele bune în acest sat, în această biserică. Pe parcursul vieţii lui una a ştiut – să răspundă la doleanţele credincioşilor în orice timp. În aceşti ani părintele se deplasa pe la casele lor, binecuvântându-i sau dându-le un sfat la vreme de necaz. Astăzi ne-am adunat în biserică nu la o slujbă oficiată de dânsul, ci la o slujbă deosebită, ca să ne unim în rugăciune şi să-l rugăm pe bunul Dumnezeu să-l primească în ceata drepţilor. Viaţa lui a fost plină de scârbe şi necazuri, mai ales în perioada când a trebuit să lupte cu boala, dar a avut o sete de viaţă imensă. Şi-a învins durerile prin rugăciune şi credea cu  fermitate că se va face bine. Avea planuri frumoase pentru sfinţirea bisericii, care a fost renovată prin strădania sa. Dorea foarte mult să-i vadă pe cei doi feciori porniţi pe calea preoţiei. Însă n-a fost să fie. După chemarea tainică a lui Dumnezeu, părintele a lăsat toate la numai 46 de ani şi se întoarce în pământ. El n-a plecat definitiv. El rămâne printre noi prin tot ce a făcut. Va fi prezent mereu în această biserică, unde va veghea sufletul său. Peste el nu trebuie să se aştearnă uitarea. Dumnezeu să-l ierte şi să-l aibă în grija Sa.”

Înmormântat în curtea bisericii

Plângând în hohote, creştinii au trecut rând pe rând pe lângă sicriu şi au sărutat mâna care a binecuvântat, a botezat, a cununat şi a iertat. Zdrobită de durere o femeie se închina pe la toate icoanele şi bocea: „Of! De ce, Doamne, ni l-ai luat şi nu ni l-ai mai lăsat? Of! Părinte Mihaile, te duci în pământ cu zile. Că mult amar ai mai adunat de la ai tăi care te-au uitat. Străinii te-au ajutat, străinii te-au îngropat…”

De marţi seara până joi, bătrâni, părinţi, copii din Racovăţ şi din satele unde a slujit s-au abătut spre Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil pentru a-şi lua rămas bun de la bunul şi blândul lor păstor. Şi-au amintit de slujbele frumoase, pelerinaje, nunţi, cumetrii. „Totul era vis, dumnezeire cu părintele Mihail, care mi-a fost duhovnic timp de 17 ani”, spune o tânără printre sughiţuri de plâns. „Grea, foarte grea e despărţirea”, suspină o profesoară. Fără lacrimi au rămas cei doi copii, fraţii şi surorile regretatului părinte.

Joi, preoţi din întreg protopopiatul au rostit ultimele rugăciuni ale slujbei de înmormântare. Sub privirile îndurerate ale unei mări de oameni, trupul părintelui Mihail a fost coborât în mormântul săpat în curtea bisericii, iar sufletul mai pluteşte pe deasupra noastră până în a 40-a zi, când se va înălţa la Hristos în numele căruia a suferit, a iertat şi a iubit. A plecat cu un gând neîmplinit. Voia foarte tare să ne întâlnim la un interviu prin care să mulţumească tuturor oamenilor de bine, inclusiv JURNALULUI pentru ajutorul acordat la realizarea operaţiei de transplant.

Nina NECULCE

The following two tabs change content below.