La Italia…

Notiţe subiective

Mare parte dintre femeile de la noi pleacă la munci, la negru, “la Italia”, “la Grecia”, “la Turcia”, “la România”. Aşa cum ar zice “plec la piaţă”…

Tinerii, însă, pleacă la studii “în Franţa”, “în România”, “în Anglia”, “în State”…

Diferenţa de mentalitate şi de gândire stă tocmai în aceste două prepoziţii, “la” şi “în”. În consecinţă, comportamentul lor este total diferit. Cei care pleacă la studii sau sunt invitaţi în anumite programe se integrează şi fie că încearcă să se întoarcă acasă, fie că aduc investiţii, fie că muncesc în societăţi mixte, pentru a ne susţine şi pentru a schimba căt de căt viaţa de aici.

Cei dintăi, însă, ajungând în ţările care i-au găzduit, declară că le e foarte bine, că le place totul, că se simt ca acasă şi că nu mai vor să se întoarcă. Ceilalţi se integrează şi muncesc legal, plătindu-şi onest impozitele şi respectând legislaţia ţării care i-a înfiat. Nu pretind că nu le este dor de casă şi spun exact ce le place şi ce nu le place “acolo”. Doamnele “de la Italia” muncesc, de regulă, la negru, prestează mai multe munci, pentru a se putea întreţine şi a mima bunăstarea în care au nimerit şi, de fapt, nu le pasă nici de ţara care le-a primit, nici de legislaţie şi de impozite, dar nici de ţara din care au plecat, aşa cum o ştim noi, dar baştină, totuşi… Lor să le fie bine! Învaţă limba superficial, o vorbesc cu greşeli, nu scriu şi nu citesc, nu le interesează nici viaţa spirituală, culturală, socială şi politică de-acasă, nici din ţara-gazdă, decât dacă vreo schimbare le priveşte direct sau le privează de anumite posibilităţi.

Diferenţa între “la” şi “în”

Cu prima ocazie, îşi iau copiii cu ele, că “acolo o să le fie mai bine”. Copiii se integrează mai uşor, în scurt timp, uită româna, uită de casă şi nimic nu-i mai atrage încoace. Uneori, vara, mai vin la bunici şi se înţeleg tot mai greu cu rudele şi cu colegii de joacă. Medicii povestesc că, după 4-5 ani, nu se pot înţelege cu aceşti copii, decât dacă stă mama alături pe post de traducător. O compatrioată de-a noastră stabilită în Elveţia este invitată şi ea adesea, tot pe post de traducător, atunci când vreun basarabean este tras la răspundere pentru vreo găinărie, la care ai noştri sunt meşteri mari! Cazuri nemaipomenite de furturi de maşini, cât mai noi şi cât mai puternice, pentru a căra mărfurile furate şi pentru a fugi mai repede de poliţie! Apartamente sparte, marketuri sparte prin acoperiş (pe unde sistemul de semnalizare nu funcţionează), ziare furate din casetele special amenajate (de unde elveţienii, de-o viaţă întreagă îşi iau ziarul, contra unei taxe stabilite pe care toţi o respectă cu conştiinciozitate)!

Îşi obţin cu greu, şi prin mari umilinţe, banul câştigat. Dar, despre aceste umilinţe nu vor să vorbească. Trimit acasă aproape tot ce câştigă, să nu le lipsească ceva copiilor. Le sună cu regularitate, îi întreabă cum le merge cu şcoala, pe ce-au cheltuit banii… Copiii le spun exact ce vor aceştia să audă. Dar cerinţele lor cresc, pentru că în permanenţă se găseşte cineva din clasă sau din sat care are ceva mai mult decât ei… Eforturile mamelor sunt îndreptate în exclusivitate spre a le satisface poftele materiale şi faptul că nu s-au văzut de mult timp trece adesea pe planul doi.

Prăpăstii între mame şi copii

Mamele vin tot mai rar să-i vadă şi se mulţumesc cu mail-urile şi cu convorbirile telefonice. Copiii cresc singuri şi se obişnuiesc cu această singurătate, ba încep chiar să şi profite de ea. Tot mai des, mamele lor sunt aduse acasă doar din cauza unor tragedii ce li se întâmplă copiilor. Tragedii care puteau fi evitate. Accidente de maşini, bătăi, spargeri, furturi, violuri, cazuri strigătoare la cer de adulter – toate satele sunt pline de poveşti din viaţă care zguduie periodic toată suflarea. Apoi se uită totul. Nimeni nu trage învăţăminte, nimeni nu regretă. Viaţa continuă. Ispitele vin în continuare peste tinerii rămaşi fără protecţia îngerilor lor păzitori – propriile lor mame. Mame, care vin tot mai rar “la Moldova”, cum zic ele.

Cu timpul, dorul de casă şi de copii se mai estompează. Cu timpul, au o viaţă a lor acolo şi nu prea vor să-i întrerupă cursul. Cu timpul, poveştile pe care le-au spus copiilor şi rudelor nu mai sunt credibile, se răsuflă, şi, decât să inventeze altele, mai bine nu mai vin. Cu timpul, se simt bine şi fără copiii lor. Am auzit mame spunând fără jenă: “Trăiesc bine, am de toate. Mă simt foarte bine acolo, chiar dacă nu-s copiii cu mine…”. Sau: „Când vin acasă, n-am răbdare să treacă zilele şi să plec mai repede. Nu ştiu cum puteţi voi trăi aici…”. Cu timpul, ajung la concluzia că, decât să cheltuiască pentru a veni acasă, mai bine trimit mai mulţi bani copiilor, să-i mulţumească. Ajung să nu-şi vadă copiii câte cinci-şase ani sau chiar zece, şi suportă această despărţire destul de eroic… Cu timpul, nu-şi mai spun nimic adevărat şi serios şi se naşte un soi de altfel de comunicare: ele ştiu ceva dar spun altceva, şi copiii, la rândul lor, înţeleg ceva, dar mimează…

Cu timpul, încep şi ele a crede în aceste poveşti, şi copiii lor. Unele mame plecate regretă că nu şi-au pedepsit copiii la timp, că nu i-au tras de urechi atunci când au greşit prima dată… Că uneori au făcut totul ca să-i salveze de pedeapsă, acoperindu-le greşelile cu mită sau cu daruri. Abia când o tragedie le aduce acasă, recunosc că mai bine i-ar fi tras de urechi, mai bine i-ar fi lăsat să fie pedepsiţi după lege, mai bine ar fi fost amendaţi la prima încălcare, doar să fi rămas în viaţă, unii dintre ei.

Pleacă femeile şi rămân bărbaţii…

Adevărul este că mai bine rămâneau ele acasă, chiar dacă ar fi trăit ceva mai greu, dar să fi rămas alături de copii. Mai bine nu le ofereau atât de multe sub aspect material şi rămâneau acasă, să-i protejeze. Ele nu vor şti niciodată cât de mutilaţi sufleteşte şi căt de singuri se simt aceşti copii abandonaţi de propriile mame. Ele n-au de unde să ştie că adesea un copil poate fi salvat de la un pas greşit sau de la o tragedie prin simpla prezenţă a mamei, prin dovada ei de dragoste, prin simplul fapt că mama e acasă şi ei ştiu că sunt aşteptaţi, iubiţi şi iertaţi. Ei au nevoie de această dragoste necondiţionată a mamei ca să mai poată şi greşi uneori. Copilul abandonat de mama, oricâte argumente i s-ar da, nu mai este un om cu personalitate, nu mai are încredere în sine. Este frustrat, speriat, depresiv şi foarte însingurat.

Misiunea femeii este nu doar să nască copii, ci să-i şi crească, să le fie alături zilnic, să stea lângă ei până la majorat şi să nu existe nimic mai important pentru ea decât să-i simtă mulţumiţi şi realizaţi. Nu există o vârstă la care copilul, oricât de mare, poate spune: „Gata, nu mai am nevoie de mamă”. Dimpotrivă, cu cât mai mult le sunt mamele aproape, cu atât sunt mai echilibraţi şi mai stăpâni pe propria soartă.

Pe timpuri, bărbaţii plecau la munci grele, cu săptămânile, cu lunile. Femeile rămâneau. Acum, pleacă femeile şi bărbaţii rămân…

La război, din câte știm, pleacă bărbaţii. Femeile rămân cu copiii, cu bătrânii şi cu grijile casei.