La ce duce infertilitatea

FAMILIE // Cum rămâne cu vorba ceea că destinul fiecăruia e în mâinile sale?

Orice năpastă te ia prin surprindere… Marina, când vroia să treacă pragul, a dat nas în nas cu soţul ei, care nu fusese acasă mai bine de o săptămână. Nu era singur, avea în braţe un sugaci, de pantalonii lui se ţinea un băieţel de vreo cinci anişori, altul, mai mare, avea în mână o sacoşă.

Scâncea pruncul. Marina şi-a aruncat ochii pe scară să vadă ai cui sunt copiii, dar nu a zărit pe nimeni. Valentin a dat-o cu cotul la o parte şi a intrat în apartament. „Mihăiţă, mergi după mine şi tu, Igoraş, vino după noi.” Fără a-i acorda vreo atenţie nevestei, au trecut în camera cea mare, l-a aşezat pe sugaci pe pat şi a alergat iute la bucătărie. Marina, înlemnită, urmărea ce se întâmpla în casa ei. N-a scos o vorbă, nu s-a apropiat de pruncul care plângea în gura mare, nu i-a întrebat pe copii cum îi cheamă şi unde le sunt părinţii.

„Ai cui sunt odraslele?”

Sta în pragul uşii stană de piatră. Valentin a reapărut în cameră cu o sticluţă de ceai şi a luat pruncul în braţe să-l liniştească. Abia atunci şi-a venit în fire şi Marina: „Ai cui sunt odraslele?”. „Sunt ai mei, toţi trei sunt copiii mei. Am doi băieţi, iar asta mică e fiică-mea, Felicia… Iubita mea a murit zece zile în urmă după ce a adus pe lume puiculiţa asta.” Şi cum ţinea copilaşul acela pe genunchi a pornit a plânge, plângea bărbăteşte.

 

Avea chipul crispat, nu scotea niciun sunet, din ochi îi şiroiau lacrimi care se pierdeau în barba neîngrijită de mai multe zile.

Cel mai mare băiat, Mihăiţă, s-a aşezat pe pat lângă tată-său şi a murmurat: „Tată, vreau să mănânc…” „Acuşi, acuşi, tata vă dă ceva… S-o fi înjunghiat cineva, n-ar fi simţit durerea care i-a cuprins deodată toată făptura, un val de fierbinţeală i-a venit brusc din interior şi a moleşit-o, a căzut la podea ca o rufă.

Nu a putut să-i nască niciun copil

Când şi-a revenit, era culcată pe un pat cu un petic umed pe frunte. N-a mai vrut să ştie nimic. S-a retras în camera mică şi s-a culcat. Trei zile n-a dat ochii cu cei care se simţeau deja stăpâni în casa ei. Auzea cum se zbenguie băieţii, pruncul o trezea de mai multe ori pe noapte. Îl auzea pe Valentin, murmurându-i vorbe fără noimă. Ce să facă? Unde să se ducă? Cu ce s-a făcut vinovată în faţa lui Valentin? De ce n-a simţit că are o iubită? De ce nu i-a spus nimeni că Valentin are copii cu alta? Câte gânduri îi roiau prin cap, nu putea să doarmă, nici să se liniştească, nu avea unde să se ducă.

A crescut la casa de copii, nu avea pe nimeni, în afară de Valentin. Dar şi el a trădat-o, a avut o iubită pe undeva, o amantă care i-a născut trei copii, ea nu a putut face nici lucrul acesta.

Peste trei zile, a ieşit din casă şi s-a tot dus, mergea pe străzi şi nu-i venea deloc să se întoarcă în apartamentul lui Valentin. Era al lui, moştenire de la părinţi. Ea, în cei douăzeci de ani de convieţuire cu el, a cumpărat puţine pentru gospodăria lor, avea un serviciu prost plătit, abia de-i ajungeau bani de hrană pentru cinci zile.

Ştia că dacă Valentin va dori să divorţeze va rămâne pe drumuri. Cum să nu-ţi ieşi din minţi de atâtea gânduri şi de atâta durere?

Se dedă plăcerilor

Era trecut de miezul nopţii când s-a întors acasă. A vrut să se retragă în camera ei, dar Valentin i-a ieşit înainte. „E timpul să vorbim”, i-a spus el. În seara aceea, la bucătărie, a aflat cum s-au întâmplat toate. La zece ani de căsnicie, când medicii le-au spus răspicat că nu au nicio şansă să aibă copii, Valentin şi-a zis că nu mai are pentru ce să se zbată în viaţa asta. „Să mănânc, să beau, să iubesc muieri câte pot şi ducă-se dracului toate”, s-a gândit el atunci. Astfel, la o petrecere corporativă, a făcut cunoştinţă cu sora unuia dintre colegii săi. Fata venise să-l ia pe frate-său acasă.

Veruţa, tânără, veselă şi neasemuit de atrăgătoare, la cei 28 de ani, l-a fermecat pe loc pe Valentin. Bărbatul, care nu mai spera să se întâmple ceva frumos în viaţa lui, s-a îndrăgostit lulea. Îi aţinea fetei calea, o alinta cu fel de fel de cadouri, o plimba pe unde dorea copila şi mai tot timpul îl petreceau împreună. Era de aşteptat să se ajungă la pat.

Au rămas împreună

Peste un an sau doi, Veruţa l-a anunţat că e însărcinată. Bucuria lui Valentin era fără margini. „Divorţez şi o iau de nevastă pe Veruţa” – acesta i-a fost primul gând. Dar a tot amânat vorba asta cu nevastă-sa, mai ales că Veruţa nu i-a cerut niciodată să se însoare cu ea. „Te iubesc şi nu-mi pasă de gura lumii!”, zicea ea. Aşa a născut primul băiat, peste doi ani, altul, la a treia sarcină un medic l-a chemat şi pe Valentin la consultaţie. „Nevasta dumneavoastră are viciu cardiac şi starea ei de sănătate, după două naşteri, s-a complicat. Se pot isca probleme grave. Vă sugerez să o internaţi în spital şi să consultaţi un specialist.”

Dar ce om ascultă prescripţiile unui medic? Veruţa nu se gândea că ar putea avea probleme, a murit la naşterea fetiţei. Pentru că n-a fost căsătorită, copiii urmau să locuiască cu buneii de pe mamă sau să fie daţi la un orfelinat.

Trebuie să ştiţi că în seara dezvăluirilor nici Valentin, nici Marina n-au pus o dată în discuţie problema divorţului. Îi interesa dacă ar putea convieţui sub acelaşi acoperiş fără duşmănie. „Eşti în stare să le fii mamă? Sunt sânge din sângele meu…” „Am să încerc”, i-a spus femeia demoralizată… Dar nici atunci, nici mai târziu, nimeni, absolut nimeni, n-a întrebat-o ce simte. Valentin nu şi-a cerut o dată iertare că a trecut cu tăvălucul peste sufletul ei…

Perna nu i se mai usca de lacrimi

Abia peste jumătate de an, când fetiţa a început a gânguri, durerea femeii s-a mai potolit. Au devenit părinţi legali prin decizie judecătorească. Valentin nu mai dispărea de acasă. Îi îndemna pe copii să-i spună Marinei mamă. Tot mai des ieşeau la plimbare şi cei care îi vedeau împreună nu s-ar fi gândit niciodată că femeia asta nu are nimic în comun cu cei trei copii. Era grijulie cu ei, una-două, o auzeau vecinii: „Băieţi, veniţi la mama!”.

Dacă ar fi întrebat-o cineva dacă e fericită, nu ştiu dacă ar fi găsit un răspuns. Trebuie să ştiţi că Valentin nu a mai dorit-o în patul lui. Relaţia lor era mai mult decât stranie. Doi străini sub acelaşi acoperiş, unicele discuţii dintre ei erau despre copii, în rest, fiecare fierbea în gândurile lui.

După ce Marina mi-a povestit istoria asta, mă întreb cum rămâne cu vorba ceea că destinul fiecăruia e în mâinile sale?…

 

The following two tabs change content below.
Lidia Bobână

Lidia Bobână