La căsuţa cu cerdac, dragostea înfloreşte în prag

CĂSNICIE // „Când întemeiezi o familie, la temelie trebuie să fie dragostea”

La Iarova, Soroca, în inima satului, ascunsă între copaci şi multe-multe flori, există o căsuţă cu cerdac care adăposteşte doi oameni frumoşi la chip şi la suflet. Sunt aproape 50 de ani de când această pereche a pus dragostea la temelia căsniciei. De atunci au înţeles cât de frumoasă e viaţa de familie şi tristeţea s-a îndepărtat de ei pentru totdeauna. Aceşti oameni se numesc Emilia şi Andrei Gorincean.

Andrei a venit pe lume în cumplitul an 1941. N-a apucat să-i spună mamă celeia care i-a dat viaţă, căci sărmana a murit când el încă nu ştia să vorbească. Au rămas orfani de mamă patru copii care, peste trei ani, l-au pierdut şi pe tatăl lor. În 1944, regimul sovietic l-a declarat pe capul acestei familii „duşman al poporului”, purtându-l zece ani prin lagărele Siberiei. Rămaşi fără niciun sprijin, copiii au fost despărţiţi şi duşi prin orfelinate. Ca să nu mai ştie cine sunt şi de unde vin şi probabil să nu se mai găsească, numele de familie le-a fost schimbat. Din Gorincioi, Andrei a fost scris în acte Gorincean, fratele – Garancei, iar cele două surori – Goropceac. Transferat dintr-un orfelinat în altul, micuţul Andrei spunea mamă şi tată tuturor femeilor şi bărbaţilor care lucrau la instituţiile respective. Când a crescut mai măricel, despre tata i s-a spus că a murit în război, iar despre frate şi surori nu ştia nimic.

Visul

Când învăţa în clasa a VI-a, într-o noapte, Andrei a avut un vis. Se făcea că un om important i-a trimis pe el şi pe fratele său să aducă o căldare de apă de la fântână. Fratele a prins căldarea în lanţ şi i-a dat drumul în fântână, care era foarte adâncă. Învârtea coarba, dar căldarea nu se mai arăta. În sfârşit, când a dat să o apuce, s-a desprins de lanţ şi a căzut în fântână. Necăjit, fratele a zis că, decât să fie bătut, mai bine se duce şi el după căldare. Şi, fără a sta mult pe gânduri, s-a aruncat în fântână. Andrei a prins a răcni şi a cere ajutor. Plângea de se cutremura patul sub el. Nu l-au oprit din plâns nici cuvintele educatorului de serviciu care venise cu deşteptarea: „Podiom! Vse na zareadcu!”.
Chiar dacă s-a ridicat din pat, băiatul continua să plângă. Educatorul s-a apropiat şi l-a întrebat de ce plânge, iar el a prins a-l ruga să îl scoată pe frate-său din fântână… În aceeaşi zi, copilul i-a povestit visul celui mai drag profesor. Acesta, după ce l-a ascultat, i-a spus că trebuie să îl caute pe fratele său. S-au aşezat imediat şi au scris la departamentul Case de copii din cadrul Ministerului Educaţiei. Peste o lună, Andrei a primit o scrisoare de la frate-său, care îl informa că îşi face studiile la o şcoală de meserii din Harkov, Ucraina, că sora Eugenia e la Chişinău, iar sora Liuba – la Rezina.

Tată-său îl vinde la ţigani

Andrei era cel mai bun muzicant din casa de copii de la Frumoasa (în prezent, mănăstirea Frumoasa). Cânta în fanfara instituţiei. Şi iată că, într-o dimineaţă, pe când se pregătea să plece la un festival al fanfarelor, băieţii l-au strigat: „Andrei, du-te la poartă, că a venit tatăl tău să te vadă”. „De unde tată, dacă a murit pe front!”. „Du-te şi ai să vezi, seamănă leit cu tine!”. Când s-a apropiat, a văzut că omul care semăna cu el era însoţit de doi ţigani. „Andrei, eu sunt tatăl tău!”, i-a spus bărbatul înalt. Băiatul o ţinea una şi bună că nu are tată. Însă după ce i-a vorbit de fratele din Harkov, de surorile Eugenia şi Liuba, Andrei a înţeles că omul din faţa lui îi este tată.

Acum îşi aminteşte: „Nu am avut nicio emoţie. I-am zis doar să fie sănătos, am urcat în maşină şi am plecat la festival. După aceea (n-am spus nimănui până acum), m-a luat de la orfelinat şi m-a dat unuia dintre ţiganii cu care venise să mă vadă. A semnat o recipisă care confirma că m-a dat ţiganului lăutar pentru a mă instrui, dar de fapt m-a vândut. Îmi plăcea tare muzica. Ţiganul era muzicant bun, dar era beţivan. Umilinţă, foame, lipsuri – asta am îndurat în casa ţiganului, care se muta mereu dintr-un loc în altul. Când încercam să spun ceva, îmi flutura recipisa pe dinainte. Şcoala medie am absolvit-o în Pârjota, Râşcani.

Am plecat la studii la Şcoala de Iluminare Culturală din Soroca, cum se numea atunci. Venea iarna, iar eu eram într-o pereche de adidaşi, în maiou şi pantaloni. Tata uitase de mine, ca şi de frate şi de surori, îşi făcuse o altă familie în satul Buda, Călăraşi. Ţiganul nu avea nicio grijă. Ce să fac? M-am gândit să mă duc la frate-meu să mă ajute să-mi fac paşaport ca să mă pot angaja undeva. M-am dus acolo şi i-am spus directorului casei de copii din Harkov toată durerea mea, acesta mi-a făcut document că am crescut în orfelinat. Am venit la şcoală, am prezentat acel document şi am reuşit să obţin o indemnizaţie. Frate-meu mi-a dat un costum, cu banii pe care îi primeam mi-am cumpărat cele necesare pentru iarnă şi astfel am putut continua învăţătura”.

Povestea de iubire

E o poveste despre roadele dragostei dintre doi oameni care au înţeles aşa cum trebuie ce înseamnă căsătoria. Imediat după ce s-a întors din Harkov, Dumnezeu i-a scos-o în cale pe Emilia, cea mai frumoasă fată din colegiu. S-au iubit frumos, au fost într-o continuă căutare unul către celălalt pe tot parcursul anilor de studii, iar apoi şi pe tot parcursul vieţii. Profesorii le încurajau dragostea. Văzându-i mereu împreună, îi trimiteau la practică împreună, iar la absolvirea colegiului ambii au fost repartizaţi în Ustia, Dubăsari. El lucra la club, ea – instructoare de pioneri la şcoală. După câteva luni de lucru, au făcut nunta la Iarova. Iar încă peste câteva luni, Andrei a plecat în armată.

Între timp, Emilia a intrat prin corespondenţă la Facultatea de Filologie (limba şi literatura rusă) a Institutului Pedagogic din Bălţi. A născut un băiat. Când soţul s-a întors din armată, ea deja lucra profesoară de limba rusă, iar băieţelul a început să vorbească. La insistenţa mamei, au venit la şcoala din sat. Andrei a făcut şi el prin corespondenţă facultatea de educaţie fizică şi sport. Peste puţin timp, Emilia a fost numită şefă de studii, funcţie pe care a deţinut-o până la pensie. Andrei a fost profesor de muzică şi de educaţia fizică mai bine de 45 de ani. Emilia povesteşte: „Ne-am zidit între pereţii şcolii şi ai propriei case pe care ne-am construit-o singuri fără niciun ajutor de nicăieri. Toată activitatea extraşcolară era pe umerii noştri. Eu dirijam corul. Toate seratele, le pregăteam împreună. El conducea fanfara şi ansamblul vocal, organiza întrecerile sportive.

Dragostea ne dădea spor în toate

Ne bucuram că ocupam mereu locuri de frunte, ne iubeam şi dragostea ne dădea spor în toate. Tot timpul am fost împreună – şi acasă şi la şcoală. Împreună la bucătărie, împreună pe afară, împreună am crescut trei copii, care au şi ei familiile lor. Doi sunt la Paris şi unul la Moscova. Avem cinci nepoţei. Ne-am înţeles destul de bine responsabilităţile părinteşti şi am ştiut să ne dedicăm nu numai şcolii, dar şi familiei. Câteodată prietenii ne întrebau: «Chiar nu v-aţi săturat unul de altul?». Nu ne-am săturat, cum nu ne săturăm nici în prezent, când ambii ne apropiem de 70 de ani. Nu ne-am certat. Poate am avut nişte supărări mici. Dacă ne certam dimineaţa, până în seară ne împăcam”.

Către finalul întâlnirii, i-am întrebat cum au depăşit greutăţile în aproape 50 de ani de viaţă în comun. „Noi n-am avut greutăţi. Ne-am iubit atât de mult, încât am trecut uşor peste toate.” „Sunteţi nişte soţi buni care pot să-i înveţe şi pe alţii cum să aducă liniştea şi înţelegerea în casele lor, care ar fi secretul?”, i-am mai întrebat. „Nimic nou sub soare. Când întemeiezi o familie, trebuie să fie dragostea. Dacă iubirea lipseşte, relaţia se destramă.”

Nina Neculce

The following two tabs change content below.