Khanul Londrei

adrian-ciubotaru.f.nadea-roscovanu-1024x716

Noul primar al Londrei este Sadiq Khan. Pentru mulți: primul musulman care va conduce metropola britanică. Pentru mine: dovada vie a virtuților și avantajelor pe care le prezintă democrația și modul în care e organizată și în care funcționează societatea în Occident. „Paki” la origine (“paki” este termenul acum peiorativ prin care englezul de rând îi desemnează pe emigranții din Pakistan și pe urmașii acestora), acest fiu al unui șofer de autobuz a făcut o carieră politică strălucită ce s-a încununat cu victoria la alegerile locale de acum câteva zile.

Dincolo de entuziasmul pe care îl stârnește acest nou triumf al democrației și libertății, trebuie să recunoaștem că victoria s-a datorat nu numai unor factori sistemici, ci și conjuncturali: fulminanta ascensiune a lui Sadiq Khan ar fi fost imposibilă în afara Partidului Laburist. După un primar conservator, era de așteptat un primar de la Partidul Muncii și acesta a decis să înainteze un candidat care reflectă mai bine „multiculturalismul” capitalei britanice. Khan, fost ministru în guvernul lui Gordon Brown, părea omul cel mai indicat, de unde și sprijinul masiv pe care i l-a acordat partidul. La aceasta se adaugă și cosmopolitismul londonezilor, pe care nu i-a deranjat nici etnia, nici confesiunea candidatului laburist, ba chiar se poate spune că i-a stimulat și mai mult să-l voteze pe ambițiosul musulman din Tooting.

Totuși, succesul lui Sadiq Khan, invidiabil și, întrucâtva, previzibil, date fiind schimbările ce se produc în societatea occidentală, prezintă o problemă de altă natură decât culoarea pielii sau opțiunea religioasă. Până la urmă, unul dintre cei mai importanți lideri politici din istoria Marii Britanii a fost conservatorul Benjamin Disraeli, evreu care a ajuns mâna dreaptă a monarhiei în deloc „multiculturalul” secol XIX. Ca să nu mai spunem nimic de contracandidatul lui Khan, Zac Goldsmith, descendent, la rându-i, dintr-o familie de evrei germani.

Toată problema, în cazul unor politicieni precum Khan sau Obama, ca să generalizez puțin, este că aceștia câștigă alegerile nu pentru că fac abstracție de apartenența lor rasială, etnică, confesională sau culturală, ci pentru că o accentuează, transformând-o în capital electoral. Indiscutabil, și primarul londonez și președintele american au multe calități umane și profesionale – altfel nu ar fi ajuns acolo unde au ajuns –, dar și unul și altul își folosesc „apartenența” ca argument principal în campanii. Și asta pentru a acumula capital electoral atât la „periferia” socială (tot mai numeroasă și deci tot mai importantă într-o democrație cu vot universal), populată de cetățeni cu un sentiment identitar puternic și exclusiv, cât și în regiunile nucleare ale societății – mediul urban intelectual, progresist și inclusiv.

Miza pe segmente sociale care împărtășesc idealuri contradictorii (spiritele progresiste visează să îi integreze pe emigranți în societate, pe când aceștia își doresc doar un acces mai larg la bunuri și beneficii, dar în afara societății) afectează nu numai discursul, ci și politicile promovate de liderii „multiculturali”. Astfel, Khan vrea cu tot dinadinsul să fie parte a establishmentului britanic, dar strânge mâna musulmanilor radicali: pe vremuri, avocat specializat în drepturile omului, acesta nu are cum să renunțe la foștii clienți. Soția Saadiya și cele două fiice ale cuplului Khan sunt femei mondene, dar consortul se fotografiază cu ființe despre care știm că-s femei numai pentru că se acoperă din cap până în picioare cu vălul zis și „islamic”. Tot Sadiq le promite emigranților locuințe la prețuri accesibile și reducerea taxelor de călătorie în transportul public, deși: ca birocrat, știe că nu va putea negocia cu firmele de construcție, ca politician, că va trebui să compenseze din alte fonduri diferența de preț, ca primar, că nu are suficiente prerogative pentru aceasta, iar ca fost ministru al transporturilor, că taxele de călătorie nu au fost create special pentru a-i umili sau pedestri pe „marginali”, ci oglindesc o realitate economică și fiscală.

Nu știu ce va reuși și ce nu va reuși să facă Sadiq Khan ca primar al Londrei. În definitiv, societatea „multiculturală”, ca și orice altă societate, are nevoie de conducători, administratori, manageri, demnitari care să-i soluționeze problemele de zi cu zi. Deocamdată însă, observ că își alege doar președinți, miniștri și primari ostentativ „multiculturali”, de la președintele SUA la primarul de tristă faimă al Rotherhamului, preocupați mai mult de păstrarea imaginii care i-a adus în fruntea comunității, decât de problemele reale ale acesteia.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)