Jurnalul unui condamnat pe viaţă

„Regret că nu am respectat viaţa omenească”

Verdictul judecătorului: „Condamnat pe viaţă”. Ce simte un om când aude aceste cuvinte? „Am început a râde. Credeam că glumeşte. Abia mai târziu am conştientizat că îmi voi petrece restul vieţii după gratii”, spune Vladlen Şpigun, deţinut în penitenciarul Rezina.

Svetlana Panţa

Diferit de deţinuţii condamnaţi pentru „ X” ani privaţiune de libertate, îmbrăcat la patru ace, cu cravată şi cu un caiet în mână, aşa a apărut în faţa noastră deţinutul Vladlen Şpigun. S-ar părea că este un profesor care a venit să ne predea o disciplină şi şi-a luat conspectul. Abia mai târziu am aflat despre ce e vorba – o lecţie de viaţă predată de un condamnat pe viaţă. „Deţinuţii de la Rezina diferă de ceilalţi deţinuţi”, a menţionat Şpigun. Când m-am uitat la el în ochi, am văzut că în privirea lui lipseşte acea sclipire pe care o poţi vedea la alţi condamnaţi ce îşi spun în fiecare seară că a mai trecut o zi şi a mai rămas încă puţin până la eliberare.

Condamnaţii pe viaţă sunt lipsiţi de această speranţă.  „Cândva, demult, când eram în liberate…”, aşa îşi începe povestea vieţii Vladlen Şpigun care, din 38 de ani pe câţi îi are, 17 a stat după gratii. Şi mai are o „viaţă” înainte.

Viaţa de până la condamnare

„Mama şi tata au fost profesori de istorie. Şi eu trebuia să le urmez calea”, povesteşte Şpigun. Mai mult, deţinutul spune că a învăţat un an la facultatea de istorie, însă viaţa a luat o altă întorsătură când a aflat că mama lui s-a îmbolnăvit grav. „Am abandonat studiile şi am venit acasă. Mama nu mai trăia cu tata de câţiva ani. L-am rugat să ne ajute cu bani, fiind un om de afaceri de succes, însă el a refuzat. În 1995, mama a decedat. Am rămas singur”, povesteşte condamnatul.

După moartea mamei, nu i-a rămas decât să meargă în armată. Însă nici aici nu şi-a găsit locul. „Am înţeles că nu am niciun viitor. Uitându-mă la ofiţerii alcoolizaţi şi la cei care au început să fure la greu, am înţeles că nu vreau să fiu ca ei”, îşi aminteşte Şpigun.

Împreună cu un alt militar, şi-a făcut un plan de evadare, nu doar din rândurile soldaţilor: „Visam să ajung în Legiunea Franceză”. Însă, pentru a-şi realiza visul, avea nevoie de bani.

 „Nu suntem monştri”

„M-am gândit de unde aş putea lua banii. Persoana de încredere mi-a spus că în apartamentul unei familii sunt cinci mii de dolari SUA. Când am văzut că femeia, împreună cu fiii săi, a ieşit din bloc, eu şi un prieten am vrut să intrăm în casă. Însă, în acel moment, ne-am amintit că nu avem mănuşi. Am tras o fugă până la farmacie. Când ne-am întors şi am deschis uşa, în faţa noastră era unul dintre fii”, îşi aminteşte Vladlen Şpigun, condamnat pe viaţă pentru omor intenţionat.

Oamenii legii l-au descoperit în Transnistria unde a fugit împreună cu prietenul său după săvârşirea infracţiunii. „Eram acasă la un prieten de-al nostru. Am făcut ceva mâncare şi am ieşit afară cu ceaunul în mâini. În ogradă erau un poliţist şi un miliţian. «Mâinile în sus!», mi-au strigat aceştia îndreptând arma spre mine. Nu ştiam ce să fac. Am încremenit cu ceaunul în mâini”, îşi aminteşte condamnatul momentul reţinerii. „Nu am mai găsit banii, însă în timp ce îi căutam mi s-au rupt mănuşile şi peste tot au rămas amprentele mele”. Astăzi, Şpigun regretă un singur lucru, că în momentul în care a deschis uşa şi a văzut că cineva este acasă nu a plecat.

„Să nu credeţi că în puşcărie stau nişte monştri”, a menţionat condamnatul. Cu toate acestea, deţinutul spune că nu a acceptat regulile nescrise ale lumii interlope, fapt pentru care a fost marginalizat. Despre acesta, dar şi despre „statuturile” puşcăriaşilor, cât şi cum îşi petrec viaţa condamnaţii pe viaţă, cum percep problemele socio-politice, cine este bun pentru funcţia de preşedinte şi de ce, vom scrie în ediţiile următoare în cadrul rubricii „Jurnalul unui condamnat pe viaţă”.

În numărul de marţi, 24 ianuarie, citiţi povestea de dragoste pe care a trăit-o Vladlen Şpigun şi ce poate să o facă pe o femeie să-şi lege soarta cu cea a unui condamnat pe viaţă.

„Ce faceţi toată ziua?”, l-am întrebat pe Şpigun. Acesta mi-a întins caietul deschis la ultima pagină în care am găsit o listă de titluri de poezii. „Scriu pe teme religioase. Până la condamnare, am fost un ateu înrăit. Dacă mi-ar fi spus cineva că voi crede cândva în Dumnezeu, i-aş fi spus că e nebun”, spune Şpigun.

„Vladimir Lenin”, „Spion”, „Ştift” sau, mai simplu, „Vlad”

Deşi în acte este Vladlen, preferă să i se spună Vladimir sau, pur şi simplu, Vlad. „Vladlen se trage de la Vladimir Lenin. Părinţii mi-au ales numele”, explică condamnatul. Şi numele deţinutului este unul sugestiv, în traducere din limba ucraineană Şpigun e spion. Până la condamnare, Vladlen Şpigun a fost poreclit „Ştift”, pentru glumele înţepătoare pe care le făcea.

Va urma…

The following two tabs change content below.