JURNALUL UNUI CONDAMNAT // Amintirea dureroasă a lui Vladlen

Dragostea care s-a născut şi a murit după gratii

S-ar părea că verdictul „condamnat pe viaţă” ar fi echivalentul condamnării la singurătate. Chiar dacă pare incredibil, sunt femei care îşi leagă soarta cu persoanele care ar putea să nu mai iasă din închisoare. Tamara a spus DA atunci când condamnatul pe viaţă Vladlen Şpigun i-a propus căsătorie. „Imperfecţiunea legii ne-a destrămat căsnicia”, crede condamnatul. Îl lăsăm pe el să vă mărturisească povestea de dragoste care s-a născut şi a murit după gratii.

Din Jurnalul unui condamnat pe Viaţă:

„În libertate, am avut mai multe relaţii, dar dragostea adevărată am cunoscut-o după ce am fost condamnat pe viaţă. Am întâlnit-o pe Tamara la biserica de pe teritoriul penitenciarului. Cum arăta? O femeie simpatică, cu părul roşcat şi cu ochii căprui, se trage din familie de germani. Mi-a plăcut. Nu am stat mult pe gânduri şi am hotărât să fac primul pas. I-am scris un răvaş în care i-am descris cine sunt, în speranţa că nu o va speria să accepte prietenia cu un asemenea om ca mine.

Nu-mi venea să cred ochilor când am văzut-o în camera pentru întrevederi, a venit să mă vadă. Ştiţi ce am apreciat cel mai mult la Tamara?  Nu mă plictiseam cu ea, aveam multe în comun. Ea se bucura de fiecare mic cadou pe care i-l făceam. Condamnaţii sunt privaţi de libertate şi au foarte mult timp liber. I-am scris zeci de scrisori şi i-am confecţionat tot felul de suvenire din lemn. Nu voi uita niciodată ziua în care ne-am căsătorit. Nu era îmbrăcată în rochie de mireasă, dar avea o haină albă care îi sta foarte bine. Astfel, pe 11 iulie 2009, după un an şi jumătate de corespondenţă, am devenit soţ şi soţie. Ne-am căsătorit aici, în Penitenciarul 17. Aşa am început să trăim împreună. Cum? În fiecare lună, soţia venea la întâlnire, chiar dacă întrevederile erau de scurtă durată, cel mult patru ore. Am iubit-o din tot sufletul şi eram gata să-mi dau viaţa pentru ea. Doi ani am fost foarte fericit,  credeam că aşa va fi întotdeauna. Din păcate, viaţa a luat o altă întorsătură.

Către avocatul parlamentar: „Şi condamnaţii pe viaţă au necesităţi fiziologice”

Nu a avut curajul să mi-o spună în faţă. Tamara mi-a scris că nu mă mai poate aştepta. Vrea şi ea, ca orice femeie, să aibă un bărbat la casă. „Sunt căsătorită, dar mă simt văduvă”, mi-a scris ea. A fost o adevărată lovitură când am citit că şi-a găsit un alt bărbat, acolo, în liberate.

Să vă spun care este motivul real al divorţului? Imperfecţiunea legii. Condamnaţii pe viaţă au dreptul să se căsătorească, dar nu au dreptul la întrevederile de lungă durată. Aveam voie să mă văd cu soţia o dată pe lună, pentru câteva ore petrecute într-o încăpere supravegheată de colaboratorii penitenciarului. Suntem oameni maturi, o relaţie nu se poate reduce doar la comunicare. I-am scris şi avocatului parlamentar despre această problemă. O căsătorie nu este doar o semnătură formală, dar sunt şi unele necesităţi fiziologice.

Pe 11 octombrie 2011, am divorţat. Am ars toate scrisorile şi i-am trimis toate pozele pe care le aveam împreună. E o amintire prea dureroasă.

Nu vreau să cred că toate femeile sunt la fel ca ea. Încă mai cred că voi întâlni o femeie timidă, inteligentă şi sinceră care ar putea să se îndrăgostească de mine şi pe care aş putea să o iubesc şi eu. Sper că Dumnezeu îmi va trimite o astfel de femeie. Încă mai sper…”

În Penitenciarul nr. 17 de la Rezina îşi ispăşesc pedeapsa 91 de condamnaţi pe viaţă. Dintre aceştia, opt şi-au înregistrat căsătoria chiar în penitenciar.