Jurnal de Festival

Atunci cînd Institutul Cultural Român ne-a făcut o favoare (subsemnatei şi altor două colege) oferindu-ne burse pentru 10 zile la Festivalul „George Enescu” de la Bucureşti, nu realizasem, pe moment, că vom fi chiar atît de răsfăţate: că vom fi cazate, cu tot dichisul, într-un hotel de patru stele, al cărui curier ne va întîmpina la Gara de Nord, că, la Biroul de Presă, vom intra în posesia unei sacoşe grele cu cărţi, albume, pliante şi hărţi, că vom avea bilete la cele mai importante concerte şi ecuson pentru orice concert sau manifestare cu participarea unui număr impresionant de solişti, orchestre şi ansambluri de pe întreg mapamondul select al muzicii.

Şocul înţelegerii însă a ceea ce, de fapt, s-a întîmplat s-a produs chiar în seara primului concert simfonic din Sala Palatului, odată cu intrarea în scenă a London Simphony Orchestra. Tuşeul ei masiv, favorizat de Uvertura la „Maeştrii cîntăreţi din Nurnberg”, în care reapare în toată grandoarea un Wagner măreţ, contropitor şi vulcanic, ne-a proiectat direct în miezul lucrurilor: doar ansambluri şi evenimente de elită se produc, aşa cum ne-am convins, la George Enescu Festival. O adevărată demonstraţie de forţă şi eleganţă, de culori, de nuanţe, de virtuozitate această orchestră, în care fiecare instrumentist părea a fi solist şi toţi împreună un ansamblu fie în acelaşi Wagner sau în Simfonia nr.4 de Brahms. La cealaltă extremă, un pianist tînăr, subţire şi expresiv, Saleem Abboud Ashkar (foto), născut la Nazaret şi avînd o carieră performantă demarată la New York, aducea în scenă un Beethoven tînăr, aproape mozartian, în Concertul nr.1, în care a delectat auzul cu un sunet delicat şi tandru, aproape cameral, într-o atmosferă în care o sală de 3200 de locuri plină pînă la refuz şi-a oprit respiraţia pentru un „piano” ce părea a fi incredibil că e posibil să se producă aici.

În acea primă seară de Festival, încă mult timp îmi sunau în urechi confesiunile lui Ashkar, frumoasa temă reluată în tutti din ultima parte din a IV-a de Brahms şi aplauzele înfocate ale spectatorilor care erau fericiţi împreună cu artiştii ce nu puteau pleca din scenă pînă nu le dăruiau un „bis”.

Enescu în concertul lumii

Nu agreez figurile de stil trăsnite, dar nu pot, totuşi, să spun altfel decît că Bucureştiul gemea încîntat sub presiunea evenimentelor, atît de numeroase şi atît de deosebite, ale Festivalului „George Enescu”. Nici canicula de 35 de grade instalată în miezul lunii septembrie, nici orele tîrzii ale unor concerte  (la 22.30, Ateneul Român îşi aprindea fastuoasele candelabre pentru seria „Concertelor de la miezul nopţii”), nici biletele destul de scumpe nu puteau opri şuvoiul de spectatori pe care l-am văzut neîntrerupt, zi de zi şi seară de seară, revărsîndu-se în Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Radio ori Piaţa Festivalului, cu o scenă în aer liber. Vorbind în limbajul cifrelor, toate aceste serii de concerte, „Enescu şi contemporanii săi”, „Muzica secolului XXI”,  „Marile orchestre ale lumii”, „Spectacole de operă şi balet”, „Recitaluri şi concerte camerale”, „World music” ori aceleaşi „Concerte de la miezul nopţii” cu, de fiecare dată, alte ansambluri şi solişti, nume răsunătoare şi la fel de costisitoare – tot acest efort care a durat 25 de zile (!) a costat un buget de nouă milioane de euro. E uluitor dacă te gîndeşti nu numai la susţinerea financiară generoasă, dar şi la această maşinărie gigantică, la acest agregat în care, aşa cum a consemnat şi presa locală, toate piesele au funcţionat în bună ordine împreună şi separat, puse în funcţiune de instituţii de stat, de bănci, societăţi, de fundaţii şi centre de artă, ediţia din acest an a Festivalului avînd înaltul patronaj al Preşedintelui României.

Şi muzica lui George Enescu în toate acestea? Nu am adunat statistici, dar presa a consemnat că, spre deosebire de alţi ani, în ediţia curentă apar, pe lîngă alte lucrări, şapte simfonii enesciene. Şi aceasta într-un context în care statul român încă nu poate intra în posesia partiturilor compozitorului său naţional spre a fi difuzate, acestea fiind deţinute de o editură franceză cu care se află în litigiu şi care întîrzie să le cedeze. Oricum, la Festival, l-am ascultat pe Enescu în cele mai diferite ipostaze de gen şi versiuni interpretative, de la grandioasa Orchestră Simfonică a Teatrului Mariinski (foto) dirijată de Valery Gergiev, care a extaziat efectiv publicul (muzicolog calm şi serios, colega mea Cristina Paraschiv ţîşnise spontan cu un „bravo !” ce contaminase spectatorii din jur), inclusiv în Simfonia nr. 3 de Enescu; sau concertul cu Suita nr.2, în interpretarea nu mai puţin impresionantă a Orchestrei Filarmonicii Regale din Liverpool condusă şi aceasta de un rus cu o carieră internaţională, Vasili Petrenko; sau Suita nr. 3 „Săteasca” avînd la dispoziţie bagheta americanului Lawrence Foster în faţa Orchestrei Gulbenkian întreţinută în Portugalia de un miliardar armean; ori Intermezzi pentru orchestra de coarde cu care „s-a jucat” clasica Filarmonică din Viena avîndu-l la pupitru pe Franz Welser Most – Enescu s-a aflat, cu adevărat, în laboratorul de creaţie al marilor orchestre ale lumii şi ansamblurilor de elită, unele din ele adunînd instrumentişti reprezentînd toate rasele lumii, dar şi în cîmpul de competiţie al soliştilor, inclusiv al cîştigătorilor Concursului „George Enescu” proaspăt premiaţi, printre care m-am bucurat să o regăsesc pe Alexandra Conunov din Chişinău, astăzi masterandă la Hanovra, care a cîştigat Premiul II şi care a cîntat în final Sonata nr.2 de Enescu. Concluzia nu poate fi decît una singură: dacă şefi de orchestră – ca să ma opresc doar la acest segment –, dirijori ce stabilesc ştacheta de valori în bătrîna Europă şi în noua tradiţie de dincolo de ocean, vin în România şi cîntă Enescu – ţinta cea mai frumoasă şi motivată a Festivalului şi organizatorilor lui a fost neîndoielnic atinsă. Am auzit, văzut şi simţit opera lui Enescu în acest peisaj luxuriant şi multicolor de Festival aducînd propriul son în concertul lumii. O muzică inconfundabilă, o muzică a spaimelor şi angoaselor secolului XX, a solitudinii, a visării marcate de amintiri, de dorul de Liveni, de avalanşe difuze, de stări contradictorii, de freamătul unui suflet care îşi caută poteci mai puţin accesibile în drumul anevoios spre inima ascultătorului.

O muzică a spaimelor şi angoaselor sec. XX, a solitudinii, a visării marcate de amintiri, de dorul de Liveni, de freamătul unui suflet care îşi caută poteci mai puţin accesibile în drumul anevoios spre inima ascultătorului.

Rodica Iuncu

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău