Jurnal de Festival (2)

(continuare din nr. 83)

Oedip: învinge destinul sau omul?

Trebuie să recunosc ca la spectacolul cu Oedip am venit cu un set de tipare pe care mi le-am format citind tot ce se putea găsi despre această „capodoperă de teatru liric a primei jumătăţi a secolului XX” (Antoine Golea). S-a scris despre sacrificiul şi pasiunea cu care, timp de zece ani, Enescu a lucrat la „opera vieţii” sale, s-au făcut exegeze vizavi de  limbajul ei pe cît de elaborat pe atît de insolit concentrat pe întrebarea tuturor timpurilor: cine este mai puternic şi cine este învingătorul – omul sau destinul?; s-a remarcat dificultatea monstruoasă a partidei Oedip, specificul corurilor şi al orchestrei avînd „un grai straniu, direct, naiv şi grav”, dar s-au consemnat şi succesele operei, al premierei ei de la Paris, în 1936, şi, aşa cum se nota, curajul teatrului berlinez Deutsche Oper, apoi al celui din Toulouse de a o relua în scenă, în paralel cu Opera Română, care a montat, din 1958 şi pînă în prezent, mai multe spectacole cu Oedip, inclusiv unul în regia lui Andrei Şerban.

Surpriza a fost însă ca Oedip-ul pe care l-am văzut la Festival, spectacol realizat integral de trupa Operei Române din Bucureşti (direcţie muzicală, regie, solişti, cor, scenografie), să întreacă toate aşteptările şi tiparele „de-acasă”. Un subiect acaparator (patricid, incest, orbire, luptă şi victorie), transpus pe o muzică tulburătoare izvorîtă din geniul unei minţi şi al unui suflet frămîntat el însuşi de marile provocări ale destinului, se transformă, prin toate mijloacele aflate la îndemîna unui teatru, într-un spectacol care obţine esenţialul – emoţia profundă care cuprinde o sală încremenită de spectatori. Să faci dintr-un mit antic un spectacol modern, să penetrezi în profunzimea partiturii şi să extragi un mesaj valabil pentru toate timpurile – asumarea responsabilităţii greşelilor comise –, să ridici căderea ca să devină înălţare şi suferinţa ca să aducă bucurie – iată tot ce se poate întîmpla mai frumos şi mai adevărat pe scena unui teatru. Un spectacol potenţat şi nuanţat de o regie subtilă (Anda Tăbăcaru Hogea), de un joc eficient de lumini şi umbre, de linii (ale destinului?) care se intersectează pentru a se respinge, de vocea unui Oedip sublim şi tragic (baritonul Ştefan Ignat, foto), de corurile imense, exaltînd drama unei naraţiuni copleşitoare, supravegheată atent, de la un capăt la altul, de directorul ei muzical, Tiberiu Soare.

„Ascultaţi Oedip şi mă veţi înţelege mai bine”, mărturisea George Enescu în cartea lui Bernard Gavoty. L-am ascultat şi cred anume aşa a şi fost.

Între armonii şi tuşeuri de bravadă

Cineva spunea că Enescu „e o săritură peste axul existenţei noastre cotidiene”. George Enescu Festival a fost şi el, pentru noi, „o săritură“ într-o dimensiune paralelă, în care marii artişti ai lumii au făcut ca unor asemenea cuvinte ca „poetic”, „vibrant” şi mai ales „magic” (cel mai des folosit la Festival) să li se redea sensul lor adevărat. Cum puteam să cred altfel ascultînd-văzînd Orchestra Mariinski, acest trup imens avînd o singură suflare, căreia îi dă viaţă stăpînul ei absolut, Valery Gergiev (eu aş scrie în varianta românească: Gherghiev), mîinile lui ce captează fiecare sunet, îl face să se nască şi să se stingă, cum a fost în Enescu, în feeria Finalului din Simfonia nr.3; ori să împingă avalanşele sonore în grotesc şi să provoace acele mici isterii pe care le găsim doar în partiturile lui Şcedrin; ori să picteze, alături de Musorgski/Ravel, sucind şi răsucind toate grupurile orchestrale, faimoasele Tablouri dintr-o expoziţie. La Ateneul Român, pe aproape de ora „00.00”, Kamerata Salzburg şi o performeră a Concursului „Paganini”, Isabelle Faust („faust”, mi-a spus cineva, înseamnă în germană „pumn”) ţinea într-o  stare de extaz o sală care savura un Stradivarius de la 1704 în combinaţie cu o bijuterie a repertoriului violonistic, Concertul în mi minor de Mendelssohn…

Şi exemplele ar putea să continue, dar „Jurnal de Chişinău” nu mai are spaţiu pentru aşa ceva. Poate doar pentru încă un detaliu. Ghennadi Rojdestvenski, cunoscutul dirijor rus, acum octogenar, anunţat că a fost în repetate rînduri la Festivalul George Enescu, a venit cu Oratoriul „Ivan cel Groaznic” de Prokofiev, instalîndu-se la pupitru în faţa Orchestrei şi Corului  Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti şi (mai nou) în faţa spectatorilor declamînd texul în rolul de Ţar. Fascinantă muzica lui Prokofiev, spiritul ei atletic, de bravadă, atacul ei în forţă, energic şi ameninţător, atac ce cucereşte şi subjugă ca o splendidă operă de artă, dar trebuie să recunosc că m-am simţit contrariată atunci cînd maestrul Rojdestvenski, dînd frîu liber noii sale posturi (si, probabil, reflexelor native), şi-a coborît grotesc coardele vocale în registrul grav al Ţarului cel Groaznic, cuceritor de pămînturi, în timp ce Corul Filarmonicii „George Enescu”, supus îndemnului baghetei sale, ridica în slăvi, în limba lui Puşkin, „marea împărăţie rusă”. Capac la toate au pus cei cinci percuţionişti ai orchestrei ce loveau cu obstinaţie talgerele, timpanii (şi timpanele noastre), pentru ca noi, spectatorii asurziţi, să înţelegem mai bine – muzica? – sau cine e totuşi victoriosul şi războinicul nostru stăpîn. Ştiu că sunt subiectivă şi că, pentru unii, asemenea atitudini frizează absurdul, dar nu am ce să fac cu acest sentiment de frustrare, la fel şi cu cel de bucurie pe care l-am trăit cînd am găsit pe YouTube, acum cîteva luni, o secvenţă cu Riccardo Muti dirijînd simultan un cor pe scenă şi unul în sală, în plin spectacol cu „Nabucco”: era celebrul cor ce îndemna spre libertate!

Cele cîteva zile de George Enescu Festival s-au succedat, pentru noi, cu repeziciunea festinului regal, din care am gustat de toate şi pe alese, dar tot ne-a părut puţin. Aş fi vrut să mai scriu despre cît de viu, inspirat şi aproape româneşte a sunat Royal Liverpool Philharmonic Orchestra (foto) în Suita nr. 2 de Enescu; despre superbul „bis” al lui Midori, japoneza americancă punînd tot sufletul (al ei şi al unui Guarnieri datînd din 1734) în formulele riguroase (şi în niciun caz rigide!) ale unui Bach respirînd sentiment şi emoţie; despre simpozionul internaţional, cu cercetări şi studii ce-l proiectează pe Enescu în actualitate; despre scena în aer liber din Piaţa Ateneului ornamentată generos cu dumitriţe şi străbătută, seară de seară, de armoniile muzicii clasice; despre lansări de carte, expoziţii, premianţi de concurs, despre palmaresul impresionant al protagoniştilor ce au onorat acest Festival… Cortina însă s-a închis. A XX-a ediţie a Festivalului, desfăşurată sub semnul aniversării a 130-a de la naşterea lui George Enescu, este deja istorie. Dar şi magie (cuvîntul cel mai uzual aici), al cărei efect sunt nostalgia şi visele muzicale pe care le trăiesc şi acum. S-a spus de mai multe ori că dacă îl cunoşti pe Enescu, vei cunoaşte şi România. Cred că e la fel dacă ai spune că pentru a cunoaşte mai bine România, trebuie să vii la George Enescu Festival.

Rodica Iuncu