Jucătorul

Interviu cu jurnalistul, scriitorul, interpretul şi jucătorul profesionist de cărţi Anatoli Barbacaru

Este cunoscut drept cel mai bun jucător profesionist de cărţi din URSS, în lumea trişorilor este numit „maestru”, deşi vorbeşte cu ironie despre acest lucru. S-a născut la 15 februarie 1959 la Tighina (Bender), RSSM, a avut o copilărie foarte grea. După şcoala-internat din oraşul natal, a intrat la Institutul Politehnic din Odesa, instituţie pe care n-a terminat-o, din cauza dorinţei sale nestăpânite de a fi liber.

NEL2339A fost dat în urmărire între 1982 şi 1987, după care a fost reţinut şi încarcerat pentru trei luni într-un spital de psihiatrie. A urmat închisoarea: 1987–1990. În 1991, după detenţie, a devenit reporter de cronică criminală la un post TV din Odesa. Este autorul mai multor romane de acţiune. În 2011, a fost prezentatorul proiectului «Джентельмены на даче» al postului ICTV. A fost căsătorit de cinci ori, are trei copii şi locuieşte la Odesa.

– Stimate Domnule Barbacaru, ce ştiţi despre originile numelui Dvs.?

Nu ştiu nimic despre tatăl meu, doar că a avut mai multe căsnicii. Eu am mers pe calea lui în acest sens. Numele de fată al mamei mele este Kucerenko. Bunicul meu după mamă era inginer-constructor de corăbii la Constanţa. În 1940, el a decis să treacă în partea stângă a Prutului. Mama îşi aminteşte cum treceau Prutul, ungându-se cu untură, pentru a se proteja de frig. A murit în cel de-al Doilea Război Mondial, luptând de partea sovieticilor.

Ştiu că unchiul meu, Dmitri Kucerenko, a fost comandantul Aeroportului din Chişinău. A fost unicul bărbat în familia mea pe care îl ţin minte şi căruia voiam să-i seamăn. Şi, de fapt, este unicul bărbat care a exercitat influenţă asupra mea.

Din cele citite, am înţeles aţi avut o copilărie grea…

Acum ştiu că am avut o copilărie grea, însă atunci nu-mi dădeam seama. E la fel ca în cazul unui copil care se naşte orb şi nu ştie că sunt copii care văd. Eu sunt bucuros că a fost anume astfel. Da, eufemistic vorbind, copilăria mea a fost grea. Mamei mele îi place să-şi amintească despre faptul că, atunci când eram sugar, nu aveam absolut nimic ce mânca. Mama împrumuta griş de la vecini, îl fierbea, îl învelea în tifon şi îmi dădea să-l sug, ca să nu-mi fie foame. Ţipam de foame permanent. Familia mea – bunica, mama, sora şi eu – era într-adevăr foarte săracă. Însă există un aforism care îmi place foarte mult: nu există un necaz mai mare decât un început norocos. Acest aforism este despre copiii din familiile bogate. Într-un anumit fel, mă consider norocos că nu am avut un început norocos.

Am învăţat foarte bine la şcoală, eram aproape eminent, am avut în atestat doar două note de 4. La Bender, pe strada Borisovka, erau două şcoli-internat: una rusă şi una moldovenească. Între cele două şcoli se organizau diverse competiţii. Eram un pic invidios pe ei (copiii moldoveni) pentru că erau mai disciplinaţi. Noi însă, copiii ruşi, eram nişte gură-cască…

La Bender, am practicat voleiul de performanţă şi boxul.

– Vorbiţi româneşte?…

Nu, aproape deloc, şi-mi pare rău. Se apropie deseori de mine moldoveni pentru autografe sau să mai vorbim. Şi atunci chiar regret că n-am învăţat româneşte.

– De ce aţi ales oraşul Odesa pentru a face studii, şi nu Chişinăul, de exemplu?

Am optat pentru Odesa datorită mării şi libertăţii. Trebuie să vă spun că, pentru un copil care a învăţat la internat, aceasta conta enorm. Am intrat în 1976 la Institutul Politehnic din Odesa, specialitatea industria frigorifică.

– Aţi reuşit absolviţi institutul?

Nu l-am absolvit. Iniţial, am învăţat foarte bine, voiam să devin un inginer bun. În anul trei însă, datorită taliei mele de doi metri, am fost convins de un antrenor, Galdiubens, să evoluez pentru echipa de volei a Institutului Politehnic, după aceea, ca pentru orice sportiv, au început concediile academice, dreptul de a repeta anul de studii etc. Odată cu asta, studiile au trecut pe planul secund. Apoi au urmat cărţile, urmărirea etc.

– Cum a apărut în viaţa Dvs. jocul de cărţi? Deşi s-a vorbit mult despre asta, insist asupra acestei întrebări pentru a disocia legenda de realitate.

Până la institut, nu am jucat cărţi. Deşi se spune că aş fi jucat la internat, acestea sunt nişte braşoave. La institut, am început să joc preference, de altfel, ca toţi studenţii. Apoi au urmat celelalte: seka, trinka, poker etc. Preference-ul este un joc ce presupune ingeniozitate. Am fost iniţiat în jocul de cărţi de către un jucător profesionist, care făcea figuraţie la institut, pentru a nu fi arestat. În URSS, era interzis jocul de cărţi în locurile publice şi pe bani. În cazul în care erai depistat, miliţia îţi confisca cărţile, banii şi ţi se aplica o amendă în valoare de 50 de ruble. Atât. Cel puţin, nu am auzit niciodată ca cineva să fie condamnat pentru jocul de cărţi. De aceea, cartoforilor profesionişti li se „anexau” articole pentru trândăvie, refuzul de a face serviciul militar etc. Deşi, la Soci, a fost o situaţie în care nişte „colegi” de-ai mei au învins nişte oameni influenţi şi, pentru asta, urmau să fie încarceraţi.

– Când anume aţi trecut la statutul de jucător profesionist?

La sfârşitul anilor de studii… Am fost atras întotdeauna de libertate. Sportul şi jocul de cărţi erau de asemenea pentru mine forme de libertate… Astfel, încet-încet, eşecul din domeniul voleiului şi restanţele la institut erau compensate cu jocul de cărţi, totodată, m-am intersectat pe plaja din Odesa cu nişte profesionişti. Astfel, am ajuns între două lumi. Trebuia să aleg între o viaţă obişnuită şi… libertate. Am ales libertatea, mai ales că dădusem deja de gustul acesteia.

– Ce credeţi despre prietenie şi ce reprezintă prietenia pentru Dvs.?

t865757De multe ori am fost întrebat ce e mai important pentru mine. Răspunsul meu era femeile, creaţia şi prietenia. După închisoare, am avut o situaţie în acest sens. N-am relatat nimănui acest lucru. Un prieten de-al meu a împuşcat un om dintr-un pistol. Eu aveam acelaşi tip de pistol. Imediat, am mers la miliţie şi am declarat că am tras eu. Înţelegeam că merg direct la pârnaie, dar, de asemenea, realizam că prietenul meu, singur, nu va supravieţui. Trebuia să fac această alegere: să fiu în libertate sau să-mi salvez prietenul, care, în definitiv, m-a trădat. Până la urmă, nu a fost nevoie să fiu încarcerat.

Uneori, le pretindem prietenilor noştri responsabilităţi pe care ni le asumăm doar noi. Aceasta este o mare greşeală. Suntem nişte individualişti. Şi niciun prieten nu este obligat să fie aşa cum vrei tu. Te priveşte dacă îl accepţi sau nu.

Ce reprezintă pentru Dvs. femeile, relaţiile cu ele? Aţi spus semănaţi cu tatăl Dvs…

Da, acum sunt la a cincea căsătorie. Trebuie să vă spun că, la 23 de ani, eram deja la al treilea divorţ. Filmul „Privîcika jenitsea” („Obiceiul de a te însura”) este despre mine. Toate căsătoriile erau înregistrate la un oficiu de stare civilă din Odesa. La un moment dat, făceam glume cu cei de acolo să-mi facă nişte reduceri… pentru fidelitate. În cazul primului divorţ, credeam că ea este vinovată, în cazul celui de-al doilea divorţ, speram deja că ea este vinovată. În cazul celui de-al treilea divorţ, era clar că problema e a mea – felul meu de a fi, modul de trai etc. Am luat decizia de a rămâne singur. În cele din urmă, am întâlnit-o pe Olga, actuala mea soţie, şi ea mă acceptă aşa cum sunt. Cel mai surprinzător lucru este că există o înţelepciune feminină. Suntem de 20 de ani împreună şi înţeleg că trebuie să fac ceva cu egoismul meu, nu mai sunt atât de categoric în felul în care concep libertatea. Aici trebuie să spun că îmi place un aforism: nu e greu să faci o femeie fericită, e greu să rămâi fericit tu însuţi.

– Se ştie Dvs. aţi fost dat cinci ani în urmărire generală. Ce aţi făcut în aceşti cinci ani?

E vorba de anii 1982–1987. Eram absolut liber, nu trebuia să mă trezesc dimineaţa. În fiecare zi, aventuri noi. Toţi jucătorii profesionişti aveau destulă minte să fie cetăţeni angajaţi. Trebuia să se supună regulilor societăţii sovietice.

Eu însă mi-am permis acest dezmăţ, fără a mă gândi mult la asta, am abuzat de această libertate. Nu lucrezi nicăieri, trăieşti din jocul de cărţi. Şi deoarece am fost exmatriculat de la institut, am fost recrutat în armată. De câteva ori am jucat într-un apartament. Vecinii au chemat miliţia, am fost arestaţi şi ne-au dus la secţie. Ne-au luat drept homosexuali!

Suspiciunile au apărut din cauza că eram acolo doar bărbaţi. Până la urmă, au înţeles care e treaba, le-am dat nişte bani şi am luat documentele. Mai târziu, au aflat că mă caută cei de la comisariatul militar. Altă dată, eram în „turneu” la Cernăuţi. Am ajuns, am câştigat câţiva jucători… Printre noi era un turnător. Întârzia întotdeauna, până ajungea el, noi ne făceam treaba. Eram trei: eu, un coleg şi un bandit deghizat. Odată, am fost reţinut, însă n-am mai aşteptat să ajung la secţie, le-am dat nişte bani miliţienilor şi am şters-o. Însă trebuie să spun că, deşi eram în urmărire, nu eram considerat un infractor periculos, fotografiile mele nu erau prin gări….

– Potrivit unor surse, aţi fost protejat de autoritatea criminală Tolea Beţ?… Ce ne puteţi spune despre acesta?

Am cunoscut mulţi criminali, probabil că l-aş fi cunoscut. O perioadă de doi ani am jucat în Chişinău, îi băteam pe ai voştri…

– De ce pe ai noştri? Dvs. v-aţi născut aici…

Am în vedere anume pe cei din Chişinău. Trebuie să spun că n-am renunţat niciodată la Moldova… Acolo mi-am petrecut tinereţea. La Bender, lumea se aprecia în funcţie de calitatea umană, nu în funcţie de naţionalitate. Detest politica. Am fost mereu curtat pentru a deveni deputat, de fiecare dată însă am refuzat. Odată, în timp ce prezentam o emisiune, am avut un apel telefonic în direct: „ Anatoli, acum suntem în campania electorală, Dvs. nu sunteţi implicat în aceste chestiuni. De ce?” „Pentru că am renunţat.” „Ca jurnalist?” „Nu, ca afacerist.” Despre mine, există o sumedenie de legende. Nu voi spune niciodată că sunt cel mai bun trişor. Trebuie să fii total idiot ca să spui asta.

La Chişinău, mai erau nişte profesionişti – Saşa Sikorski şi Borea Krigman, ultimul locuia la Botanica. Eram prieteni şi atunci când ne-am intersectat, Borea a fost preîntâmpinat: „Ai grijă, Tolea e maestru la preference”. Însă Borea a răspuns: „Dacă Tolea e maestru, atunci eu sunt maestru de categorie internaţională”. Şi acest maestru a pierdut tot ce putea pierde… Eu am fost un trişor muncitor. Trăiam de la fraier la fraier ca inginerul de la salariu la salariu. Pe lup picioarele îl hrănesc, iar eu trebuia să muncesc… Nu m-am lăsat niciodată sedus de iluzii.

– Care a fost cel mai greu moment din viaţa Dvs.?

Eram la Chişinău, era o iarnă cumplită, eram în scurtă subţire şi fără niciun ban în buzunar. Şi, privind la ferestrele calde ale caselor şi gândindu-mă la cât de bine o duc unii, am decis să răfuiesc pe cineva. Am găsit o femeie, am urmărit-o, am intrat cu ea în lift şi… n-am putut. N-am putut scoate cuţitul. Am coborât în curte şi eu, trişor cunoscut, fost în urmărire generală cinci ani, am început a plânge. Eram într-o disperare cumplită. Mi-am dat seama că nici acest lucru nu-l pot face.

– De ce aţi fost internat la psihiatrie, din cauza dependenţei de cărţi?…

Nu… absolut. Un deţinut, înainte de a fi judecat, trebuie să fie supus unui control psihiatric. Înainte de arestarea mea, în urma controlului efectuat la domiciliu, miliţia a găsit nişte manuscrise. Nu era nimic antisovietic în ele, dar ei mi-au băgat şi din astea. Înainte de a fi trimis dosarul în judecată, anchetatorii mi-au dat dosarul să citesc ce au mărturisit ai mei despre mine. Cu mama primei mele soţii, era secretară de partid la şcoală, aveam deseori controverse despre libertate, capitalism etc. Şi ea a mărturisit că am convingeri antisovietice.

În plus, în timpul discuţiei mele cu medicii psihiatri, aceştia m-au întrebat ce ştiu despre Blok, poetul Aleksandr Blok, şi eu le-am răspuns brutal: „Aveţi în vedere blok-ul (zidul) de la volei sau de la construcţii, pentru că, după mutrele voastre, numai despre asta aţi putea întreba?”. Şi ei mi-au scris în dosar: tonul discuţiei este ridicat, necesită expertiză staţionară. Astfel m-au închis la casa de nebuni, am petrecut acolo trei luni. Aceasta a fost în 1987. Erau internaţi oameni pentru convingeri antisovietice, aceştia rezistau doar două săptămâni. Mulţi dintre ei cereau să fie mutaţi în puşcărie, pentru că şi acolo era mai bine. Nu aveai voie să scrii sau să citeşti. Când am privit filmul „Zbor deasupra unui cuib de cuci” / „One Flew over The Cuckoo’s Nest”, mi-am dat seama că în psihiatriile din închisorile SUA e floare la ureche. În URSS, era mult mai greu.

– De ce v-aţi făcut operaţie plastică?

S-a vorbit atât de mult despre asta… Însă, dincolo de legende, eram deja jurnalist, cu alte cuvinte, nu am făcut-o ca să scap de urmărire sau pentru a mă ascunde de cineva. Acestea sunt braşoave. Făceam un reportaj despre clinica de chirurgie plastică din Odesa. O încheiasem deja cu cărţile, eram după puşcărie, bani nu mai aveam. Trebuia să vină cineva cu bani mulţi la Odesa şi mulţi jucători sperau să-l învingă. Era un tip din Petropavlovsk pe care îl mai învinsesem. Şi atunci când am văzut schiţa viitoarei mele feţe făcută de medici, nu m-am recunoscut. Am decis să-l mai înving o dată. M-am gândit că ar putea să nu iasă nimic din asta. Orice afacerist, când îşi elaborează un plan, are în calcul şi eşecul. Doar în filme totul iese perfect. Nu mi-a ieşit nimic. În schimb, viaţa s-a schimbat complet.

– Cum aţi reuşit fiţi reporter?

Era prin 1991. A fost o întâmplare… Trebuie să spun că, în decursul vieţii mele, am fost protejat de un sfânt protector, fie că e vorba de cărţi, fie de creaţie.

– Totuşi ce factori au determinat schimbarea în viaţa Dvs.? A fost greu să renunţaţi la ocupaţiile vechi?

Nu. Jocul de cărţi a fost pentru mine doar o formă de libertate. Odată ce vremurile s-au schimbat după 1991, această formă de libertate nu mai era actuală. În ce priveşte schimbarea, trebuie să recunosc că de multe ori mă gândesc la asta. E vorba de Olga, soţia mea actuală, operaţia plastică sau mama. Ea se roagă foarte mult pentru mine. Şi eu, deşi nu sunt credincios, simt acest lucru.

– Ce obiective aţi urmărit prin proiectul «Джентельмены на даче»? A ieşit ceva din acest proiect?

În copilărie, toţi cred în minuni. Nu se ştie dacă sunt cel mai mare trişor, dar, cu certitudine, sunt un mare naiv. Un prostănac ce vrea să ajute oamenii, chiar dacă sună patetic. Datorită acestui proiect, aveam acces liber la puşcăria de femei şi de bărbaţi. Şi iată că un post TV de la Kiev a hotărât să realizeze proiectul «Джентельмены на даче», un proiect despre deţinuţi. Obiectivul proiectului era de a-i ajuta pe aceşti oameni. Noi ajutăm oameni diferiţi, însă deţinuţii, în acest sens, sunt undeva la coadă, după iarbă, am în vedere ecologia.

Chiar şi aceasta este mai actuală decât problema ajutorării deţinuţilor. De fapt, se ştie că nu poţi schimba pe nimeni. Proiectul îşi propunea în primul rând să-i arate pe aceşti deţinuţi oamenilor. Casting-ul a fost realizat pe întreg teritoriul Federaţiei Ruse. Să arătăm că aceşti oameni au suflet.

Proiectul s-a încheiat, însă eu sunt legat de aceşti oameni. Două fete, una dintre acestea din Barnaul, s-au mutat după încheierea proiectului la Odesa. Unii dintre cei 32 de oameni implicaţi în proiect îmi sună şi îmi cer ajutor şi astăzi. Eu le răspund că sunt de acord, cu două condiţii: să nu consume narcotice şi să nu comită infracţiuni.

– Spuneţi-ne ce proiecte aveţi.

Acum sunt implicat în realizarea unor filme în baza cărţilor mele. Eu însă aş vrea să vorbesc despre o pensiune pentru copii, de 20 de camere, „Green Hotel. Insula copilăriei”. Vom lua copii de la internat care vor locui o perioadă în această pensiune.