Jorge Luis BORGES, Arta poetică

„Eu, unul, cred că va veni o vreme – şi sper ca vremea asta să bată la uşă – în care oamenii vor fi interesaţi de frumos, şi nu de condiţiile în care a apărut frumosul”, astfel îşi încheie Jorge Luis Borges conferinţa „Muzica din cuvinte şi traducerea” din volumul Arta poetică, Curtea Veche, 2002.

Nu că aş polemiza cu autorul lui Aleph, dar şi povestea apariţiei – în cazul dat, din neant – merită spusă: în toamna lui 1967 J.L. Borges a ţinut şase conferinţe la Harvard, imprimate pe bandă magnetică. Timp de trei decenii (adică până în 2000) vor rămâne nepublicate, ceea ce nu e o noutate în cazul venerabilei instituţii. Şi Poetica muzicii sub forma a şase lecţii, reunind conferinţele lui Stravinski din ’39–’40, va vedea lumina tiparului abia în 1970.

Punând mare preţ pe zăbava cititului şi „purtând greutatea ştiinţei (…) cu atâta uşurinţă şi atât de umil” (New Yorker), Borges conferenţiază cum ar respira – inspiră „clasici” şi expiră idei: „ţin minte că [Berkeley] a scris că gustul mărului nu rezidă nici în mărul însuşi, fiindcă mărul nu-şi poate simţi gustul, nici în gura celui care îl mănâncă. E nevoie de contactul dintre cele două. Acelaşi lucru se întâmplă cu o carte…” Dar abia de-aici încolo începe ceea ce s-ar numi ridicarea la putere, procedeu atât de drag eruditului scriitor: „O carte este un obiect fizic într-o lume de obiecte fizice. E o suită de simboluri moarte. Şi deodată vine cititorul potrivit şi cuvintele – sau, mai degrabă, poezia din spatele cuvintelor, pentru că ele în sine (…) sunt nişte simboluri şi atât – se trezesc la viaţă şi avem parte de renaşterea cuvântului”.

Preţ de şase conferinţe – de la „Şarada poeziei” la „Crezul unui poet” – cuvântul „renaşte” în fiece pagină astfel încât la capătul acestora, când devine evident (şi pentru un orb ca… Borges!) că „scrisul [este] un fel de colaborare”, oricine dintre noi poate exclama, după autor: „Cu alte cuvinte, cititorul contribuie şi el la îmbogăţirea cărţii”.

Pentru Radio Europa Liberă