Jocuri electorale

MIRCEA-V.-CIOBANUPolitica e un joc de societate (chiar dacă se desfăşoară pe tabla ţării, nu la masa de joc). E contraproductiv să te superi pe politicieni pentru că se (auto) prezintă mai buni decât sunt: ei chiar vor să fie mai buni. Şi li se pare că sunt! O parte dintre ei cred sincer că apără o cauză nobilă. O altă parte sunt pragmaticii care exploatează în scopuri lucrative (vezi DEX) energiile electorilor. Unii se sacrifică, alţii joacă din pasiune.

Ca în orice sport: unii sunt amatorii entuziaşti, alţii sunt profesioniştii care obţin profit din acest joc de rol.
Nu trebuie să mire nici partizanatul unor ziarişti: ei sunt fanii echipei, patrioţii cauzei, în fine, ei îl slujesc pe cel care i-a angajat. Şi e normal ca ei să caute pete în soare oponenţilor şi să-i înălbească pe „ai săi”. E un joc, uneori agresiv şi primitiv, alteori inteligent, cu discreta aducere a alegătorului la concluzia „necesară”. Alegătorul, la rându-i, e cucoana curtată, care stă şi alege, din lista de peţitori. Se întâmplă să greşească? Sigur că da. Cu consecinţe care îl nemulţumesc şi îl nedumeresc. Ca la Tolstoi: succesul electoral este întotdeauna acelaşi (ca şi fericirea familială), pe când catastrofele electorale sunt mereu diferite. Contează ce-ţi şopteşte inima, dar este important ce-ţi spune mintea. Jocul e plin de emoţii, dar solicită efort intelectual.

„Îmi place – nu-mi place”…

Jocul ar trebui să fie unul simplu: „îmi place – nu-mi place”. Cu contabilizarea notelor de pe ambele coloane, transformând bilanţul în puncte electorale. Închidem ochii la aparenţe, la străluciri efemere, ca să vedem esenţele. Ne facem surzi la bârfe, dar ascultăm de sfaturile raţionale. Înţelegem că alesul e la vârsta când nu mai poate fi schimbat, are păcate acumulate şi deficienţe naturale. Le acceptăm (sperând să fie compensate de calităţi necesare), sau alegem pe altcineva, mai modest pe piaţă, dar mai adevărat.

Ce îmi doresc, de fapt? Ar putea să-mi placă un tip autoritar, care nu se vede decât pe sine, dar care ştie să facă – uneori – cadouri frumoase. Poate chiar asta îmi place: să rod oasele de la festinul boieresc? Ce să mai vorbim: câte bordeie, atâtea criterii de selecţie. Important e să am din ce să aleg. Orice ar spune criticul din mine, apreciez că „300 de mii de moldoveni au mers fără vize în Uniunea Europeană în 6 luni de zile, de când RM beneficiază de regim liberalizat de vize”. Trebuie să fii foarte rău intenţionat ca să nu ţii cont de asta, atunci când vei merge la votare. E meritul lui Leancă, Gherman, Corman, al „mafioţilor” Filat şi Plahotniuc, al „trădătorilor” Hadârcă şi Guţu, al partidelor din arcul guvernamental, blestemate tradiţional pentru toate relele: aşa se întâmplă când eşti la guvernare şi nişte lucruri le gestionezi mai puţin inspirat.

Vlad Filat a recunoscut că l-a propus pe Iurie Leancă în calitate de potenţial premier la insistenţa partenerilor occidentali. Unii ziarişti şi bloggeri văd în asta un semn de slăbiciune. Mie, unuia, un Filat cooperant îmi place. Atât doar că aici el apare mai curând ascultător, dar e mai bine decât încăpăţânat şi dictatorial. Cei care au ricanat pe seama lui nu m-au convins. L-am bifat cu o bilă albă. În schimb, favoritul meu Leancă (mă cucereşte prin carisma intelectuală, dar şi prin eforturile eficiente de aducere a Europei la Chişinău) a luat o bilă neagră pentru gestionarea defectuoasă a „crizei merelor îngheţate”. Altfel se discută cu oamenii care au suportat pierderi. Înţeleg că guvernului numai mere îngheţate îi mai lipseau, dar totuşi…

Pe de altă parte, nu mi-a plăcut şi nu prea am înţeles de ce atâţia oameni din arcul puterii s-au năpustit asupra liberal-reformatorilor (mai mulţi decât asupra lui Dodon şi Usatîi!), care au cutezat să se angajeze în campania electorală.. Dacă sunt fără şanse, de ce atâta lume se simte deranjată? Că vor scoate la iveală nişte afaceri din interiorul familiei? Că le vor scădea şansele? Nu se face aşa, fraţilor! Se negociază direct, ca de la egal (în scrutin încă nu există majoritari sau minoritari, se mai pot întâmpla surprize) – fie şi cu discreţie – între partide. Nu ademeneşti clandestin (dacă eşti partener!) anumiţi „lideri”, cu promisiunea că vor fi incluşi în listele altui partid, ori că li se vor oferi funcţii. Curios e că torpilele subacvatice vin dinspre partidele coaliţiei guvernamentale, care se plâng că PLR le-ar fura electoratul european, dar, între timp, tocmai ei le corup membrii.

Apropo de „iniţiativa” grupului dirijat de Ana Guţu. Dacă ar fi dorit sincer să paveze drumul european partidelor „cu şanse”, ei ar fi trebuit să propună retragerea definitivă din scrutin, nu prezenţa câtorva colegi pe listele altei formaţiuni. Acest gest meschin nu mai are nimic cu „grija” pentru partid şi ţară. Nu văd de ce electoratul liberal-reformaţilor ar fi votat un partid oarecare doar pentru că pe liste figurează un [fost] membru al partidului „lor”. Nimeni nu ar fi câştigat niciun vot în plus în acest caz.

Ar fi câştigat însă toţi, dacă s-ar fi constituit un bloc electoral cu participarea liberal-reformatorilor. Aici ideea de „electorat european” comun ar fi prins. În fine, dacă PLR e periculos, încât e bătut de „prieteni” (cu un singur argument: „nu au şanse!”), mă gândesc că poate le dă o şansă în plus electoratul? Or, colegii de coaliţie „au uitat” că liberal-reformatorii îşi semnau sentinţa încă atunci când ei votau guvernul Leancă. Atunci ei erau buni, erau „cu şanse”? Şi încă ceva: dacă foştii aliaţi lucrează împotriva lor, de ce ezită liberal-reformatorii să ne spună – totuşi! – cine sunt „oligarhii” fără de care Moldova trebuie să-şi construiască viitorul, conform sloganului lor electoral? E un „simplu” şantaj?

… versus „cred – nu cred”

Contabilizând meritele (=şansele), ceva permanent îmi scapă, ori nu se leagă, în cifrele bilanţului meu. Cineva trişează. Şi atunci accept celălalt joc: „cred – nu cred”. E mai complicat. Dacă nu crezi, dar e adevărat, ai pierdut. Dar dacă crezi şi se dovedeşte că e fals, ai pierdut şi mai mult. Cum verifici? Prin intuiţie, prin testare, prin analiza datelor indirecte.

Dodon şi Usatîi promit să ne bage în uniunea euroasiatică. Mesajul e pentru donatorii lor, nu pentru noi. Concurează între ei: pe cine îi va crede mai mult administraţia care îi finanţează? Tare mă tem că şi „unioniştii” noştri declaraţi o fac tot pentru donatori. Toţi liderii partidelor unioniste au fost parlamentari şi e normal să-i întrebăm: de ce nimeni dintre ei nu s-a manifestat ca unionist în parlament? Unionist fiind, trebuie, măcar o dată pe parcursul mandatului, să vii cu iniţiativa Unirii, ca lumea să înţeleagă că-i un deziderat legal, care nu trebuie transformat în motiv de speculă în campania electorală, ori… la încheierea mandatului (!). Nu vă supăraţi, dar pun la îndoială sinceritatea şi dezinteresul sloganelor unioniste de acest gen şi de această manieră.

Pe de altă parte, dezvăluirile din timpul campaniei şi atacul la adresa unor candidaţi mă face atent dacă nu sunt cumva manipulat, or, manipularea e un element al jocului. Citesc în primele rapoarte financiare că nimeni dintre candidaţi nu a cheltuit niciun ban pentru transport. O campanie apostolică? În tinereţea noastră romantică, mergeam apostoliceşte din sat în sat, din casă în casă (pe când contracandidaţii se plimbau cu maşinile şi aveau sălile pline cu lume adusă „organizat”!). Cum să nu salut apostolatul? Dar nu sunt naiv, ca să nu pricep că cineva trişează. Asta mă întristează. Minciunile mari încep de la cele mici. În contextul rapoartelor financiare, l-am aplaudat pe Vlad Filat pentru că e cel mai mare donator din partidul său şi m-am nedumerit că şi ceilalţi lideri bogaţi nu-şi sprijină partidele. Şi mă gândesc – pornind de la declaraţiile de avere – în primul rând, la Vlad Plahotniuc, care nu este (?) finanţatorul partidului (sprijinit, potrivit rapoartelor, de către angajaţii departamentelor de stat conduse de democraţi).

Liderii îşi sprijină partidele tainic? Asta chiar mă îngrijorează. Eu sunt un animal paşnic şi ştiu că oricum am să mă las convins de cineva. Dar vreau să-mi fie respectat dreptul minim al cobaiului de experienţă şi vreau să ştiu cine îmi pune caşcavalul în cursă. E adevărat ce spune Mihai Ghimpu, precum că Filat şi Recean au dispus percheziţia la domiciliul părinţilor lui Dorin Chirtoacă, în plină campanie electorală, pentru a-l discredita pe primarul liberal? E adevărat că fratele primarului a abuzat de protecţia primăriei în „chestiunea panourilor”? E adevărat că Plahotniuc mă manipulează prin posturile de televiziune pe care le deţine (fără să recunoască)? Etc. Nu mă revolt, doar întreb.

Sau, iată una, mai nouă: E adevărat că Vlad Filat privatizează portalul „Unimedia” şi postul de radio „Vocea Basarabiei”? Să cred? Să nu cred? „Vocea Basarabiei” era o voce onestă, iar „Unimedia” e un portal pluralist. Înclinarea lui spre un partid îi anulează credibilitatea. „Dezvăluirea” privind postul de radio o face Valeriu Saharneanu. Forţează nota? Dar cum privatizezi postul (Saharneanu zice că e un atac raider) fără să ştie despre asta coproprietarul care a contribuit la crearea şi dezvoltarea proiectului? Dacă-i adevărat, Filat pierde aici puncte. Fie că trebuia să privatizeze mediile mai devreme (şi de o manieră transparentă!), să nu-i fie asociată tranzacţia cu campania electorală; fie că trebuia să lase problema pentru după alegeri. E o mişcare proastă, după mine.

***
Mai există timp pentru a schimba ceva în tactica jocului, pentru a accelera şi a eficientiza mişcările. Candidaţii mai pot face încă multe, ca să placă. Mai pot deveni credibili. Cu condiţia că-şi recunosc micile păcate şi nu se răţoiesc la cei care le divulgă. Campania electorală e şi un moment al adevărului. În ochii mei, politicienii profesionişti, serioşi şi oneşti ar câştiga evident. Dar se poate întâmpla că eu nu sunt alegătorul tipic.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu

Ultimele articole de Mircea V. Ciobanu (vezi toate)