Jean-Claude Juncker și cutia lui de viteze (I)

Dacă vrei să-ți bați joc de o afacere, transformă afacerea în parlament. Dă-i fiecărui angajat o funcție managerială, inventează comisii și organizează cât mai multe ședințe de optimizare a creșterii și analiză a riscului. Printre angajați, selectează unul care se pricepe mai bine la diagrame și fă-l să se ocupe de planificarea trimestrială a viitorului. Cu alte cuvinte, numește-l președinte al acelui mecanism aparent decizional, imens, greoi și, totodată, parazitar ce umbrește sau, pe de-a dreptul, substituie activitatea reală a întreprinderii.

Oricât de ridicole ar fi în sofisticarea lor inutilă, structurile manageriale ale businessului modern se clădesc totuși pe o bază cât de cât solidă: cifra de afaceri și profitul anual ale companiilor respective. Până la urmă, generozitatea e un moft acceptabil și sustenabil pentru niște patroni sau acționari prea satisfăcuți de cum merg lucrurile ca să nu-și aroge și cel mai mare privilegiu dintre toate: dreptul la prostie.

Mai rău e când mentalitatea de tip managerial pătrunde în politică, în parlamentul propriu-zis, în guvernele și comisiile naționale sau internaționale. Astfel, câteva săptămâni în urmă, președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, prezenta cinci scenarii posibile pentru dezvoltarea ulterioară a Uniunii Europene. Potrivit demnitarului de la Bruxelles, probabilitatea acestor scenarii depinde de ritmul și modul în care decid să se integreze mai departe statele europene. Ideea principală e că membrii care nu sunt gata să îmbrățișeze, deocamdată, proiectul federal să nu mai fie siliți să o facă, dar numai cu condiția că nu-i împiedică să se apropie și mai mult pe cei care-și doresc o uniune mai consolidată.

Documentul a fost intitulat, previzibil, „Cartea Albă”. Ceva mai „originală” a părut, în schimb, analogia între vitezele de integrare ale statelor UE și gearbox-ul automobilelor. Din păcate, figura denotă imaginația de birou a unui slujbaș marcat mai curând de ingeniozitatea terminologică a cărților de management decât de misiunea ce i-a fost încredințată. Deși conceptul unei „Europe cu mai multe viteze” ar putea fi catalogat ca soluție operațională, pe termen scurt, sau ca „management de criză”, după cum s-au grăbit să afirme unii comentatori, la o analiză mai atentă observăm că ceea ce propune dl Juncker nu este o soluție pentru viitor, ci validarea unei stări de fapt. Mai mult decât atât: lipsită de relevanță este nu numai ideea dlui Juncker, dar și expresia verbală a acesteia.

Într-adevăr, ce vrea să spună azi „o Europă cu mai multe viteze”? La prima vedere, faptul că, în prezent, națiunile UE se află la etape de evoluție culturală și politică distincte: polonezii, naționaliști și arțăgoși, nu au ieșit încă din Liga Națiunilor; maghiarii au redescoperit recent satisfacțiile morale ale regimului autoritar și populist, în mundir austro-ungar, dar cu izmene din epoca lui Kadar; cehii s-au transformat peste noapte în eurosceptici și filoruși, cu toate că nici ei nu știu exact ce au devenit mai întâi și mai ales de ce; balcanicii, ezitanți și corupți, nu realizează în continuare în ce fel de uniune se află etc. Mai apoi, faptul că inclusiv printre națiunile mai vechi ale Europei, care împărtășesc aceleași valori și care și-au sincronizat toate ceasurile posibile, nu există consens privind gradul de federalizare a UE. Toate aceste diferențe substanțiale și formale provoacă, în mod normal, disensiuni majore atunci când e vorba de luarea unor decizii comune importante (de ex., migrația) sau strategice (de ex., politica monetară).

Polonia, un monolit etnic și confesional fără o experiență recentă de conviețuire cu alte popoare, nu are cum să accepte refugiați arabi și musulmani pe propriul teritoriu, așa cum nu i-ar fi acceptat nici Germania sau Austria un secol în urmă. De asemenea, e firesc ca grecii, care și-au reinventat europenitatea abia de câteva decenii, să opună rezistență politicii de austeritate impuse de băncile europene și de cancelarul german. Problema lui Juncker nu este că notează aceste deosebiri culturale în fond, pe care le numește „viteze”, ci că le absolutizează, atribuindu-le o funcție și un statut pe care nu-l au și nici nu-l pot avea.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)