„Japonezii sunt încercaţi de cutremure, tsunami, dar nu lasă bucăţica asta de pământ”

Stela Casian, pictoriță și familia ei

Soţul o susţine în artă, ea îl susţine în politică. Este vorba de Stela Casian, o pictoriţă născută la Cărpineni, Hânceşti, stabilită de 15 ani în Japonia. Participă în fiecare an la cel puţin şase expoziţii, iar două din lucrările sale au fost recent prezentate la o expoziție organizată la Muzeul Naţional din Tokio. Cum a ajuns în Japonia, ce a ajutat-o să depăşească diferenţele culturale aflaţi din interviul ce urmează.

Dragă Stela, cum a apărut pasiunea ta pentru pictură și cine te-a ajutat să ți-o dezvolți?

Pictez de la o vârstă fragedă, dar nu am avut posibilitatea să fac o şcoală de pictură în localitatea de baştină. Aveam o şcoală de arte, dar puteam învăţa doar sculptura în lemn, pe care am frecventat-o. Copiii, profesorii ştiau însă că pictez bine. Prima „lucrare”, mi-o amintesc şi azi, a fost o comandă care mi-a venit de la biserica din sat. Preotul m-a rugat să pictez o porţiune de perete. Prima recompensă a fost un colac şi un prosop. Eram tare mândră! După absolvirea liceului, am urmat la sugestia mamei Facultatea de Geografie a Universităţii de Stat din Tiraspol. Vizavi de universitate era un bloc de la Arte. Mă simțeam atrasă ca de un magnet. Am început să iau ore private de pictură. După ce am absolvit facultatea şi am ajuns în SUA, m-am înscris la un curs de pictură în or. Indianapolis, capitala statului Indiana, pe care l-am frecventat timp de un an. Acolo am făcut cunoştinţă cu viitorul meu soţ. A fost o dragoste la prima vedere. În 2003, am fost invitată în Japonia să fac cunoştinţă cu părinţii soţului. El a venit în Moldova şi a făcut cunoştinţă cu familia mea. Ne-am căsătorit. Încă un an am locuit în SUA, apoi, la insistenţa socrilor, ne-am mutat în Japonia.

Ți-a fost dificil să te adaptezi la cultura, filosofia, modul de viață al japonezilor, care, se știe, se deosebesc de cultura altor țări?

Cel mai greu mi-a fost să învăţ limba. Chiar şi acum mai aud replici că de 15 ani sunt aici şi încă sunt cuvinte pe care nu le cunosc. În primii ani, m-au ajutat mult în acest sens socrii. Iniţial, am lucrat în compania lor, o companie de comerţ. Alături aveam cartea de japoneză şi în timpul liber învăţam limba. Pe urmă au apărut copiii, avem două fete de 13 şi, respectiv, 11 ani şi un băiat de şapte ani. Am început să comunic în japoneză cu mamele la grădiniţă, apoi la şcoală. Mi-am dezvoltat vocabularul, dar nu e suficient, de exemplu, ca să poţi citi liber un ziar. Limba japoneză scrisă e foarte dificilă. Locuim alături de familia soţului, în acelaşi bloc. Soacra mă susţine şi mă ajută mult la educarea copiilor. Zilnic, timp de două ore, face lecţiile cu ei.

Au existat, evident, şi unele disensiuni, confuzii, care au rezultat din diferențele culturale, dar până la urmă ne-am înţeles unii pe alţii. Eu lăsam de la mine, soacra ceda, la fel şi soţul. După 15 ani, am învăţat să ne armonizăm legătura. Soacra, dacă e nemulţumită de ceva, chiar dacă e japoneză, îmi spune în faţă ce nu-i place, la fel fac şi eu, mă strădui să-i spun în faţă dacă mă supără ceva. Orice supărare se încheie cu oferirea unor cadouri, ori facem bucate una în bucătăria alteia. Ne trece repede.

„Dor de mama”, pânză în ulei 135.5/165.5cm

În ce mod ai început să te afirmi ca artist plastic în această ţară?

Când am venit în Japonia, am început să petrec foarte mult timp pictând. Uneori lucram şi nopțile. Odată cu nașterea primului copil, m-am oprit. Atunci soțul mi-a zis: „Copiii vor crește, iar tu vei rămâne cu nimic, de ce nu pictezi?”. Mi-a creat toate condițiile, mi-a zis: „dacă ai nevoie să stau cu copilul, să-mi spui”. Și de atunci, stăteam cu prima fetiţă, o alăptam și pictam. Cu al doilea şi al treilea copil – la fel. Toți copiii noştri au fost scăldați în culori, toate hăinuțele lor sunt pătate.

Anual, în orașul în care locuiesc se organizează concursuri municipale de artă. Peste 100 de doritori participă la concurs, dar sunt selectați în jur de 50 de artiști plastici. În primii trei ani, am luat mențiuni. Eram supărată că de ce nu sunt premiată. Soțul însă era ferm: trebuie să mai muncesc. În 2015, am luat Premiul Mare. M-am alăturat grupului de artiști Ogen din Tokyo care întrunește artiști din întreaga Japonie, cam câte 50 din toate prefecturile. Anual, particip la șase expoziții, două în orașul nostru, Tsu, prefectura Mie, două – la Tokio și două sunt organizate în cadrul grupului. Din 2013 am luat trei premii mari în acest grup. De obicei, particip la compartimentul pictură europeană în ulei. După performanța obținută la nivel de municipalitate, particip la concursul organizat la nivel de prefectură care întruneşte peste 200 de pictori. Deocamdată m-am ales cu mențiuni.

Un artist plastic în Japonia poate supraviețui din lucrările sale? Ce spun despre lucrările tale criticii de artă?

Depinde de artist, își vinde lucrările dacă e foarte bun, dacă e faimos, ori dacă face lucrări comerciale. Japonezii nu prea scot bani pentru pictură, decât dacă ești un pictor cunoscut. Evident, sunt și oameni care cumpără o pânză pentru că le-a plăcut. Personal, nu duc lipsă de comenzi. Ultima lucrare pe care am vândut-o a costat în jur de 800 de euro. Am auzit laude că îmbin armonios culorile, şi critici – că ar trebui să definitivez mai bine conceptul tabloului și că uneori e prea încărcat cu elemente, ar trebui să mai omit unele detalii.

Cum ai ajuns să-ți expui lucrările la Muzeul Național din Tokyo?

Am ajuns prin intermediul grupului Ogen. Am participat cu două tablouri la o expoziție din 21 până în 27 mai. Astfel sunt promovați artiștii în Japonia. Alături este sala cu expoziția lui Gustav Klimt. Vin oameni de artă, oameni pe care îi interesează pictura. E ca o poartă deschisă pentru tinerii artiști, de acolo ți se deschid mai multe căi. Cei mai buni participanți sunt premiați. Eu m-am ales anul acesta cu o mențiune.

Cât de des vii acasă, cum găsești Moldova după o despărțire de 15 ani – mai veselă, mai tristă?

Acasă vin o dată la trei, patru ani. Dorul de casă e mare, dar mai comunic cu mama, cu sora din Moldova, cu cea din Italia prin internet și astfel parcă mai reducem distanța. Am fost anul acesta în aprilie acasă. Moldova e foarte frumoasă pentru mine. Am observat mai multe clădiri noi, satul are apeduct, biserica are clopote noi. Câte ceva se mișcă în bine. Când ne unim, suntem foarte fericiţi, nimic nu ne întristează. Cu toate acestea, jumătate din verișorii mei sunt în Canada, altă jumătate în Spania, Portugalia. Am remarcat că pe drumuri nu prea întâlneşti oameni din generația noastră.

Cum crezi, de ce românii basarabeni se rup atât de ușor de baștina lor?

Noi, din păcate, nu suntem educați să ne iubim pământul. Mă uit la japonezi, cât de mult țin la țara lor! Sunt încercaţi de cutremure, de tsunami, dar tot aici se întorc, nu lasă bucățica asta de pământ, investesc în ea. Mă uit chiar la oamenii din jurul meu, din orașul acesta, li-i greu, dar se stăruie să meargă înainte, să-și dezvolte afacerea. Chiar pot spune că o duc la fel ca oamenii din  Moldova. Dar în Moldova lumea se rupe mai ușor de pământul acela frumos, parcă le pare că e mai bine în altă țară. În cazul meu, nu am plecat din cauza sărăciei. Oricum, când eram studentă, nu-mi vedeam viitorul în Moldova. Parcă vroiam să mă duc, să mă duc…, și așa o influență era în întreaga țară: „învață engleza ca să pleci în SUA”, „învață franceza, ca să te duci în Franța”. De mici suntem educați să fim cetățeni ai altei țări. Nu ne legăm de bucățica noastră de pământ. Evident,  sunt și excepții, dar aceasta este tendința generală.

Ce impresii are soțul tău despre RM?

Soțul a fost de trei ori în RM, când m-a cerut de mireasă, a doua oară – la nuntă, apoi la botezul primei fetițe. De când a intrat în politică, nu prea are timp pentru deplasări. Este membru al Partidului Liberal Democrat din Japonia. El își dă și cămașa de pe el pentru țara lui. Dar la noi, nu ştiu cum, parcă totul e invers, politicienii rup și vor să rupă cât mai mult din puținul care a mai rămas, aducându-le o mare suferinţă oamenilor.

Care ar fi mesajul tău pentru oamenii dragi de la baştină?

Dacă aş putea lua Moldova cu mine în buzunar, aş aduce-o aici. Dacă aş putea lua Japonia, aş aduce-o în Moldova, există spaţiu cât vrei pentru japonezi, ca băiatul meu mai mic să vină în Moldova. Ar ţine mult la ţara lui, ar fi un politician foarte bun.

Interviu realizat de Svetlana Corobceanu

The following two tabs change content below.
Svetlana Corobceanu

Svetlana Corobceanu