Jacques Rossi. Manualul unui învins // OAMENI ŞI CĂRŢI

 

Nina NEGRU

Jacques Rossi, născut Heymann (1909, Breslau-2004, Paris) este autorul  unei adevărate enciclopedii a Gulagului, care nu se află în topul celor mai citite cărţi din R. Moldova. Scrisă în SUA, The Gulag Handbook apărea la New York în 1989. La Moscova, în 1991, varianta în limba rusă a cărţii (din care voi cita), Spravocinik po Gulagu, era editată în seria „Prestuplenie i nakazanie v mirovoi praktike”. În Japonia era tradusă şi tipărită în 1996, în Franţa în 1997, în Cehia în 1999, în Italia în 2006. Consider că trebuie tradusă de urgenţă şi în română.

Acest poliglot al Gulagului fusese pedepsit de Stalin pentru legăturile lui cu Troţki.

Din 1937 până în 1958, s-a aflat în lagăre. Nu e necesar să dăm prea multe detalii despre viaţa lui J. Rossi înainte de 1937. Kominternist angajat în secţia Relaţii Internaţionale şi în serviciile secrete ale Armatei Roşii, a participat la războiul civil din Spania. Cartea lui este utilă, ca şi spovedaniile tuturor învinşilor care au crezut în comunism.

Jargonul Gulagului alimentează newspeak-ul moldovenesc

Manualul Gulagului, spre deosebire de Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn, prezintă informaţia ca în dicţionar. Rossi aranjează în ordine alfabetică vocabularul Gulagului şi explică fiecare cuvânt sau expresie a acestui jargon. În cele mai dese cazuri sunt cuvinte cunoscute care au căpătat  conotaţii şocante: „sanatoriu” – sensul nou de „puşcărie”; „manichiură” însemnând smulgerea unghiilor; „cloşcă” – turnător plasat în aceeaşi celulă cu cel despre care administraţia voia să ştie ce gândeşte; „fitil” – muribund; „spovedanie” – interogatoriu; uznik sovesti – deţinut politic; „razminnaia budka” – dulapul de „dezmorţire” de pe coridoarele puşcăriilor ruseşti, unde îl băgau pe deţinut ca să nu vadă cine este deţinutul adus din direcţie opusă.

Cei care nimeriseră în Gulag pentru că nu şi-au ţinut limba după dinţi erau porecliţi iazîciniki.

Numele Maicii Domnului, Maria, era înlocuit cu „Maşa, Marusea” – poreclă dată oricărei fete din lagăr, dar şi cu sensul de „pederast”.

La Ssîlka şi Iarlîki apar şi „românii din Moldova şi Bucovina de Nord, răpite României de URSS”. D. Cantemir are în Istoria Imperiului Otoman nişte note la subsol de-a dreptul picante despre poreclele date de turci diferitelor popoare (moldovenii erau „boi-Bogdani”). În Gulag românii şi cei din ţările baltice erau numiţi inostranţî, dar primii mai erau porecliţi şi mamalîjniki, iar ultimii – baroni.

Ceea ce sovieticii numeau limbă moldovenească se deosebeşte de limba literară română şi prin prezenţa în ea a unor cuvinte din jargonul diseminat din Gulag în întreaga închisoare a popoarelor care a fost URSS. Unele  cuvinte şi expresii au supravieţuit până azi şi uneori le folosim inconştienţi de provenienţa lor. Să mai scoatem la lumină câteva informaţii din muzeul lui Rossi.

Garanteika era porţia de 450 g de pâine asigurată zilnic celor ce împlineau minimum 75% din normă. Dobavka, adică adaosul la această porţie, era obţinut ca premiu pentru împlinirea planului la categoria „cal”, muncă foarte grea. Stahanoviştii nu primeau însă o dobavkă mai mare decât cloştele (turnătorii). Cuvântul dobavka, ajuns în newspeak-ul moldovenesc, a intrat până şi în vocabularul copiilor de la grădiniţă.

Kultprosvetrabota însemna acolo organizarea likbezului şi a învăţării unor meserii, dar şi reeducarea puşcăriaşilor conform ideologiei marxist-leniniste.

– Ce duci în saci? – Nişte căpăţâni

Dacă vreţi să vedeţi cum intră anormalul în normalitate, citiţi în manualul lui Rossi despre căpăţâni. Din timpul ţarismului s-a practicat urmărirea evadaţilor din ocnă de către vânătorii siberieni. Dar atunci populaţia mai avea omenie: lăsa noaptea pe la porţi pâine şi lapte, pentru cine s-ar afla hăituit. După câteva decenii de regim bolşevic acest mic gest de ospitalitate a dispărut. Eufrosinia Kersnovskaia s-a deplasat după evadare pe maluri de râu şi numai de nevoie prin locuri populate: localnicii din zona lagărelor îi prindeau pe suspecţi, îi deposedau de încălţăminte şi haine şi apoi îi dădeau pe mâna autorităţilor comuniste. În cartea lui J. Rossi fenomenul răspândit în Siberia de nord este analizat la cuvântul „vânători de oameni” şi golovka, precizându-se că NKVDul era cel care asigura „vânătorii” cu arme, haine şi produse alimentare (zahăr, făină, un pachet de ceai, o sticlă de alcool) şi plătea premiile (50 de ruble pentru un sac de capete). Evadaţii nu puteau fi aduşi vii în mâinile NKVD-ului la distanţe atât de mari. Erau împuşcaţi, li se tăiau capetele şi, când se adunau mai multe, erau transportate cu barca ori cu sania până la NKVD-işti. Dacă vreun naiv, necunoscător al realităţilor sovietice, vedea asta (de departe păreau a fi saci cu varză) şi întreba: „Ce duci în sac?”, răspunsul venea calm: Golovki. – „Căpşoare”.