„Iubitul şi fratele meu au o relaţie”

DEZAMĂGIRE // „Decât să fii nefericită o viaţă, mai bine să-ţi plângi acum eşecul în dragoste”

Briza mării îmi brăzdează faţa tristă, parcă invidioasă pe soarele vesel, căruia nimic nu îi poate minimaliza fericirea, nici chiar norii apăruţi din senin. Ce bine ar fi dacă toate s-ar petrece atât de repede şi nu ar lăsa urme în viaţa noastră. Dar pentru noi, oamenii, lucrurile nu stau tocmai aşa.

Singurul lucru bun care ne rămâne, dacă pot spune aşa, este consolarea, speranţa că o să apară într-o zi soarele şi pe strada noastră. Viaţa însăşi e o poveste care nu de puţine ori lasă urme vizibile mai multe sau mai puţine pe chipul nostru.

Când eşti singur, gândurile vin şi trec repede, ca amintirile, mai ales cele plăcute. Şi nu e mult timp de atunci, doar un an, o vară, când, pe o plajă, pe un timp cam înnorat, eu şi Ovidiu ne planificam data nunţii. Fiecare dorea o locaţie din oraşul său: eu – la Orhei, oraşul meu natal, el – la Chişinău. Am avut o frumoasă relaţie, care a durat de trei ani. Relaţia a început pe negândite, ne-am cunoscut banal, într-un parc, amândoi fiind studenţi la universităţi diferite din Chişinău. Chiar dacă nu aveam pasiuni comune – el iubea drumeţiile, distracţia, iar eu fiind mai retrasă – ne potriveam. Niciunul dintre noi nu era singur la părinţi; el mai avea o soră, Ana, iar eu – un frate, Valentin.

Chiar dacă eram diferiţi, dar ne potriveam

De ceva vreme, odată cu stabilirea unei relaţii serioase între mine şi Ovidiu, mai ales că tot vorbeam despre nuntă, Ana devenea tot mai neliniştită, oarecum agitată, încât aveam impresia că ai lui aveau ceva de obiectat împotriva mea. Ba mai mult, evita să ne vorbim, deşi eu o vedeam ca pe o potenţială cumnată. Îşi găsea scuze că e ocupată, că are de învăţat, că merge acasă, inventa câte ceva ca să mă evite.

În ceea ce îl priveşte pe Ovidiu, tot mai melancolic,  părea consecvent relaţiei noaste, încurajându-mi intenţiile până într-acolo încât am comandat şi verighetele. Aşa am stabilit în cele din urmă să facem nunta la Chişinău. Până într-o zi, undeva în aprilie anul trecut, când toate visele, gândurile şi vorbele frumoase s-au spulberat. Din toată fizionomia de atlet a lui Ovidiu, mi-a rămas doar faţa lui prefăcută.

Fizionomia lui Ovidiu, hidoasă

Mergeam împreună cu Ana să-mi caut rochia de mireasă. Ea era tăcută şi mi s-a părut chiar stânjenită. Eu, fericită cum eram, nu o luam în seamă. Ana ascundea ceva grav, care avea să mă lase mută de uimire.
Ana a aflat întâmplător adevărul, pe care nu îndrăznea să mi-l spună, era gata să izbucnească în plâns poate pentru mine, poate pentru fratele ei, pentru Valentin sau pentru toţi la un loc.

Cei doi erau homosexuali, mi-am dat seama după ce am vizionat o filmare care m-a lăsat mută de uimire. Mi se părea că visez, că nu e real, că cineva vrea să ne despartă… nu ştiu.

CD-ul care ne-a deschis ochii

Eram în camera mea şi voiam să îmi fac ordine în cărţi, CD-uri, pentru că aveam o zi ceva mai liberă.
Şi pentru că nu scriu mereu pe discuri temele abordate, am hotărât să le verific, chiar dacă asta mi-ar fi luat ceva timp. Când stăteam întinsă pe o pernă, ceva mi-a atras subit atenţia: „Decât să fii nefericită o viaţă, mai bine să-ţi plângi acum eşecul în dragoste. Semnat: Ana, posibila ta cumnată”.

M-a fulgerat ceva, mi-era teamă să verific, am întrerupt orice activitate, nu am mai mers la cursuri, nu răspundeam la telefon. Am încercat seara să o sun pe Ana ca să urmărim împreună CD-ul. Era de negăsit.

Ovidiu era la ai lui, la Chişinău, credeam eu, aşa cum mă minţea el, iar fratele meu mi-a spus că a plecat la Orhei. Nimic nu era adevărat. Filmarea avea să-mi spună adevărul. Mă gândeam că Ana l-a surprins cu fosta lui prietenă, care tot mai spera la dragostea lui, deşi nu o dată în faţa mea se certau la telefon, asigurând-o că în prezent este ca şi însurat.

Filmul de groază
Singur şi nepăsător, căci în ultimul timp era mereu în preajma noastră, fratele meu, al cărui comportament, devenise tot mai discutabil: i se aruncă în braţe, îi spunea uneori iubitule, corectându-se şi glumind apoi că aşa ar trebui să îi spun eu lui Ovidiu, îi cumpăra mici atenţii, pe care nici Ovidiu nu le refuza.

Am urmărit imaginile ca pe un film de groază. Valentin şi Ovidiu împreună, singuri şi tandri, ţinându-se de mână. Mi-era scârbă, silă, greaţă. Nu ştiu cine a filmat şi nici de ce, realitatea era că filmul a fost găsit de Ana şi ea mi l-a furnizat mie. Situaţia era mai veche, poate înainte de stabilirea datei nunţii noastre, aşa cum demonstrau imaginile surprinse.

Fratele meu şi logodnicul meu, homosexuali

Am început să analizez mai bine comportamentul fiecăruia. Ovidiu a fost întotdeauna preocupat de fizicul lui. Ştiam că îi place distracţia, fiind nelipsit din cluburi înainte de a fi împreună. Ovidiu, fratele meu, era un tip mai retras. A avut doar o prietenă în liceu, era preocupat mai mult de studii. Era destul de apatic, părea mai interesat de plimbări, discuţii lungi cu amicii, decât de întâlniri cu fetele.

Oricum, fiind mai mult ocupată cu facultatea, chiar nu am stat să-i studiez caracterul. Chiar nu m-aş fi gândit. Iubitul meu şi el… să aibă o relaţie… sub nasul meu?!

Dacă l-aş fi văzut în braţele unei femei, ar fi fost mai uşor de suportat, dar nu în braţele fratelui meu…

Nu, nu aveam cum să accept aşa ceva! Uram filmarea, o uram pe Ana pentru că a ţinut durerea doar pentru ea, uram totul. M-am simţit minţită şi dezamăgită de cele mai dragi fiinţe! Nu înţeleg nici acum de ce a continuat Ovidiu să îmi ofere speranţe.
Am căzut într-o depresie cumplită, nu am mai vorbit cu nimeni o perioadă. Ai mei au venit la Chişinău să vadă ce se întâmplă.
Visul meu s-a nătuit
Întâmplarea mi-a fost ca o lecţie, uneori aparenţele pot înşela. Şi pe mine m-a costat scump. Şi astăzi tot Anei îi mulţumesc pentru că a spus adevărul şi părinţilor săi. S-a năruit un vis, rochia de mireasă, nunta noastră… Pentru ai mei, Valentin a devenit un paria, în ceea ce îl priveşte pe Ovidiu chiar nu mă mai interesează. Poate s-au mutat amândoi, oricum nimeni nu mai ştie sau nu vrea să mai ştie de ei. El a încercat să-mi explice, să-şi ceară iertare, spunându-mi că a fost doar o curiozitate, aventură, era speriat, nesigur. Vorbe… nimic concret, fără o logică. Nici nu doream să-l ascult.

Recent, i-am trimis un mesaj Anei: „Să nu mai iubeşti niciodată decât marea!”.

Momentan, mi-e bine singură. Nu ştiu dacă voi mai încerca vreodată să am o relaţie. Deşi rochia de mireasă aşteaptă cuminte în şifonier, oricum n-am să o îmbrac la nunta mea, o voi arunca-o.

Alina P.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău