„Iubiți viața și dați libertate pasiunilor”

 

Interviu cu Elena Iabanji, protagonista filmului documentar „It’s not the end” prezentat în cadrul Festivalului CRONOGRAF

Astăzi, la ora 16.30, în secțiunea „Cu ochii pe Moldova” a Festivalului Internațional de Film Documentar CRONOGRAF va fi prezentat documentarul „It’s not the end” („Nu e sfârșitul”) realizat de tânăra regizoare Olga Lucovnicova. În prezent, Olga studiază regia filmului documentar în cadrul programului „DocNomads, Erasmus Mundus Joint Master Degree”, care cuprinde studiile în trei țări diferite, prima fiind Portugalia. Eroina filmului său „It’s not the end” se numește Elena Iabanji, e născută în satul Tartaul, raionul Cantemir, a emigrat în anul 2003 împreună cu soțul și cei doi copii în Portugalia („Aveam doar o valiză”, zice ea) şi s-a stabilit la Lisabona. În R. Moldova Elena nu putea să-şi întreţină familia cu salariul de vânzătoare. Peste 7 ani după emigrare, a fost diagnosticată cu cancer. Din fericire, maladia era în stadiu incipient și, după operație, Elena și-a revenit. Vindecarea s-a produs și datorită unei noi pasiuni a ei – alergatul. Basarabeanca a participat la numeroase competiții sportive, a străbătut sute de kilometri prin munți și văi, prin zone cu relief accidentat sau chiar periculos. A obținut premii la majoritatea campionatelor de alergat.

Vă propunem un interviu cu Elena Iabanji (52 de ani), protagonista filmului „It’s not the end” („Nu e sfârșitul”).

– Dragă Elena Iabanji, veți veni la Festivalul CRONOGRAF?

– Nu pot veni la festival, am diferite obligații, dar sper ca publicul să-mi simtă prezența, sunt alături de cei care au făcut filmul și de cei care vor veni să-l vadă la Chișinău.

– Ați învins cancerul, în 2010. Cum ați trecut prin această grea încercare?

Am fost operată în Lisabona, le rămân mereu recunoscătoare medicilor din țara care mi-a primit familia și ne-a ajutat să supraviețuim. Am început să alerg după ce trecusem prin boală, alergarea m-a ajutat să mă refac, să am mai multe emoții pozitive, mai multă încredere în mine. Când ești bine, corpul reacționează. Cine se înfruntă cu boala are nevoie de susținere psihologică, e necesar să nu ascundeți că sunteți bolnav, să vă gândiți că e doar o încercare, doar o etapă pe care trebuie să o treceți.

– Unde au fost făcute filmările pentru documentarul „Nu e sfârșitul”?

Filmările au fost realizate în lunile decembrie 2018 – ianuarie 2019, în Lisabona: pe câmpul de antrenament, în casa mea și la serviciu. De asemenea, s-au făcut filmări în Serra de Sintra și la competiția de Trail Run Maxial e Matacães.

– Unde lucrați în momentul de față, aveți un salariu bun?

Lucrez în calitate de menajeră, salariul e relativ.

– Nu e prea obositoare munca de menajeră? Nu aveți dimineți când nu mai vreți să faceți curat prin casele altora?

Nu, nu obosesc. Lucrez ca menajeră de mulți ani în aceleași case și merg ca la mine acasă, am noroc de persoane bune.

– Veți primi pensie?

În Portugalia, vârsta de pensie la femei e de 60 ani, sper să am pensie pentru că plătesc toate contribuțiile.

Ați început să alergați după operație și de atunci practicați intens acest sport. Care sunt performanțele Dvs. sportive?

Eu sunt atletă de distanțe mari, sunt campioană la 100 km în Portugalia, am reușit să câștig competiția „24 ore” în Portugalia cu 160 km, am câștigat și Supermaratonul din R. Moldova, organizat de Federația moldovenească de Atletism. Am mai participat la următoarele competiții: DuraTrail 25 km (locul 2), Ultra Trail Sesimbra 60 km (locul 3), Collares 23km, Trilhos de Paleozoico 48 km, (locul 3), Trail dos Cucos (locul 2), Trail Serra da Arrabida 38 km, Trail do Almonda 30 km (locul 2), Trilhos Do Almourol, Zezere 70 km, Grande Trail Serra d`Arga 53 km, Trail do Almonda 30 km, competiția de alergare din insulele portugheze Azore (Azores Trail Run 48 km), situate în Oceanul Atlantic, Fereira do Zezere 55 km și multe altele.

– Sunteți remunerată pentru participare?

De regulă nu sunt remunerată pentru participare, ba dimpotrivă, cheltui banii mei, nu am nici un ajutor financiar.

– Cine vă antrenează?

Am un antrenor, Samuel Castela, e un cunoscut atlet, mă antrenează de mai mulți ani. El m-a convins să particip la un nou proiect, o competiție dură, Spartan Race, care va avea loc pe 15 iunie 2019, în Andorra. E o competiție de alergare în zona de munte, 25 km, cu 30 de obstacole. Acum sunt în pregătire, sper să am un rezultat bun la Spartan Race.

– Cei doi feciori ai Dvs. și-au găsit drumul în viață? Fac și ei sport? Nu se gândesc să revină în R. Moldova?

Sergiu are 31 de ani, e inginer informatician, angajat într-o companie elvețiană. Sandu a împlinit 27 de ani, e bucătar la Suchy. Suntem cu toții în Lisabona. Copiilor mei le place să revină în Moldova, în vacanță.

– Reușiți să mergeți, în Lisabona, la teatru, la operă, la bibliotecă?

Toate evenimentele la care particip sunt legate mai ales de sport, nu am timp pentru operă, teatru. Dar merg la concerte susținute de artiști basarabeni, pot să spun că suntem răsfățați de interpreții din R. Moldova. Chiar în ziua de Paște am fost la concertul Adrianei Ochișanu.

– Veniți adesea în vizită în satul Dvs. natal, Tartaul?

Am fost la Tartaul acum un an. Satul meu e inima mea, mi-e foarte dor! Bogăția satului sunt oamenii, harnici, gospodari, deschiși la suflet. În Tartaul ma încarc de energie! La Supermaratonul din 2018 au venit muți săteni la Chișinău să mă susținã, cred că ei mi-au dat putere să înving.

– Cum vedeți calea Republicii Moldova? Încotro merge? Cum poate fi oprită migrația?

Procesul de migrație nu poate fi oprit până când guvernul nu va crea condiții bune de viață în țară.

– Ce mesaj aveți pentru cei care vor vedea filmul despre Dvs. în festivalul CRONOGRAF?

Aveți grijă de sănătatea voastră, iubiți viața și dați libertate pasiunilor!

– Vă mulțumesc mult pentru interviu!

A dialogat Irina Nechit