”Iubiți teatrul în limba română!”

 

Interviu cu Ştefan Oprea, critic de teatru și film, Iași

I.N. – Stimate dle Ștefan Oprea, în ce sat, în ce familie, în ce an v-aţi născut? Aţi participat la ritualuri, obiceiuri (Pluguşorul, Caloianul) înrudite cu teatrul?

Şt. O. – M-am născut la 26 septembrie 1932, în comuna Coarnele Caprei, judeţul Iaşi, într-o familie modestă – tata, Vasile Oprea, a fost funcţionar la primăria comunei vreme de o jumătate de secol; era notar (autodidact). Prin 1950, a fost exilat într-o altă comună, Războieni, pentru că era funcţionar vechi, din perioada interbelică, şi nu prezenta garanţie pentru noua ordine, comunistă. După vreo doi ani, l-au chemat înapoi, căci cel care îl înlocuise încurcase cumplit treburile şi actele comunei. Mama, Aneta (născută Grigoraş), a fost casnică.

Satul nostru, situat undeva în zona Hârlăului, în vecinătatea Cotnarilor, era cam izolat, cea mai apropiată gară era la Belceşti, la o distanţă de 12 km. Dar era (şi este încă) un sat frumos , cu oameni gospodari, care ambiţionau să-şi dea copiii la şcoli, să-i vadă în rând cu lumea. În vremea adolescenţei şi tinereţii mele eram în sat vreo patruzeci de elevi de liceu şi studenţi. Ne petreceam foarte frumos vacanţele. Erau acolo nişte învăţători inimoşi (n-am să-i uit niciodată – se numeau Gheorghe Roşu şi Dumitru Crauciuc), care ne adunau la şcoală şi pregăteam serbări, cu cor, teatru, recitări, dansuri, etc. Lumea din sat ne aprecia. În timpul sărbătorilor de iarnă participam bucuroşi la toate obiceiurile: când eram mici, mergeam cu uratul, cu clopoţelul în mână şi cu trăistuţa la şold, pentru colaci, mere şi nuci. Apoi, mai mărişori, ne întovărăşeam şi mergeam cu buhaiul. Eu eram cu urătura (S-a sculat mai an, bădica Traian/ Şi-a încălecat un cal cu numele Graur/ Cu şeaua de aur…)

Dar cea mai mare ispravă a mea din adolescenţă a fost participarea activă ca membru în Banda lui Bujor – teatru popular itinerant – umblam de la casă la casă şi jucam scenariul în care haiducul Bujor şi tovarăşii lui se aflau în conflict de moarte cu poterele fanariote. Eu jucam în travesti: eram sora lui Bujor şi iubita lui Dragoş. Ştiam tot scenariul pe de rost. Şi cântecele. Era mai întâi o introducere, un fel captatio benevolentiae: Iată Anul Nou s-a apropiat:/ Din ceruri coboară grăbit/ Şi iată-l, ca o mireasă,/ Vă vine-mpodobit./ Cinstiţi ascultători,/ Primiţi cu bucurie,/ Primiţi cu veselie,/ Căci iată ziua cea mult dorită/ Şi Sfântul Vasile la noi iarăşi a sosit!. Urma un adevărat spectacol – cu înfruntări aspre, cu trădări, cu execuţii. Duşmanul învins era blestemat: Sângele să-ţi curgă negru şi-nchegat/ Să ştii tu, străine, că te-am blestemat!

Simţeam că sunt de acolo, că fac parte din fiinţa satului. Că am rădăcini acolo, împreună cu ceilalţi. Sunt şi acum emoţionat când îmi amintesc. Din nefericire, totul se pierde, totul s-a pierdut deja. Vorbim numai la timpul trecut!

 

Cine v-a dus prima dată la teatru, la Iaşi? Ce spectacol aţi văzut? Naţionalul ieşean are chiar cea mai frumoasă sală din România?

– Prima dată am mers singur, în stagiunea 1945-46. Eram elev la Liceul Internat „C. Negruzzi” şi colegii mei, orăşeni, vorbeau despre teatru, despre actori.. Eram curios. M-am dus. Se juca Sfânta Ioana de G.B. Shaw. Am fost fascinat mai ales de frumuseţea teatrului, a foaierelor, a sălii, a cortinei, a lojelor… Din spectacol n-am înţeles decât că o tânără foarte curajoasă şi-a salvat regele…

Apoi, am mers frecvent la Teatru, cu liceul; era un obicei frumos la Liceul Internat: mergeam toţi, în frunte cu directorul Benone Constantinescu.

Da, Iaşul are cel mai frumos teatru din România. A fost construit în doi ani, 1892-94, după proiectele arhitecţilor vienezi Helmer şi Felner – celebri în Europa pentru teatrele proiectate de ei. Au fost supărări mari şi polemici, la vremea respectivă, între oficialităţile oraşului şi arhitectul bucureştean Ion Mincu, care prezentase şi el un proiect, neacceptat însă.

 

Ce înseamnă astăzi pentru Dvs. o invitaţie la spectacol, un bilet la teatru?

– Înseamnă cel mai firesc lucru ce mi se poate întâmpla. Sunt, iată, şase decenii de când primesc, cu regularitate invitaţii la teatru (şi nu numai în Iaşi) şi de când răspund  fără greş: mă duc, văd, scriu despre ceea ce văd, comentez, public în reviste şi în cărţi despre spectacolele pe care le văd, despre actori, despre regizori… Asta e viaţa mea. În ziua în care nu voi mai primi invitaţie la o premieră, voi considera că e sfârşitul…

 

Câte cărţi despre teatru aţi scris?

– Am scris cărţi despre şi cărţi de teatru. Despre teatru cred că sunt 14, iar de teatru (dramaturgie adică) 5. Le puteţi vedea (cel puţin lista lor, coperţile şi scurte comentarii ale criticilor) pe site-ul meu (www.stefan-oprea.ro). În mod curent, acum, colaborez permanent la revistele „Teatrul azi”, „Convorbiri literare”, „Cronica veche” (la aceasta din urmă sunt redactor-şef adjunct). Cu intermitenţe mai colaborez la „Scriptor”, „Dacia literară” şi „Vitraliu” (Bacău).

 

Faptul că primul teatru profesionist românesc a fost deschis anume la Iaşi vă entuziasmează, vă umple de mândrie? În ce împrejurări a fost posibilă apariţia primului teatru profesionist la Iaşi?

– Toţi ieşenii iubitori de teatru şi, în general, de cultură, de artă, trăim un sentiment de mândrie pentru priorităţile pe care oraşul nostru le deţine în cultura românească şi mai ales în domeniul teatrului. Faptul că amintesc aici – cu permisiunea Dvs.. – unele dintre aceste priorităţi e cea mai bună dovadă de mândrie. O fac mai mult pentru generaţiile tinere, care încă nu le cunosc sau nu le acordă importanţa cuvenită. Iată: primul spectacol cult în limba română – Mirtil şi Hloe, după Gessner şi Florian, 27 dec. 1816, din iniţiativa şi sub conducerea cărturarului Gh. Asachi; prima piesă istorică din dramaturgia românească – Dragoş, întâiul domn suveran al Moldovei de Gh. Asachi (1834); prima operă jucată în limba română – Norma de Bellini (libretul tradus de Gh. Asachi); primul Teatru Naţional (1840, sub conducerea unui triumvirat: Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi); prima operetă românească – Baba Hârca de Matei Millo, muzica de Flechtenmacher (1848); primul dramaturg clasic – Vasile Alecsandri; primii regizori profesionişti – Adolphe François Gatineau, Victor Boireau-Delmary şi Napoleone Borelli – toţi trei provenind din trupele străine care au jucat perioade lungi la Iaşi, dar toţi slujind teatrul românesc cu devotament şi profesionalism şi impunând ideea de regie artistică în mişcarea noastră teatrală; primul critic profesionist, care a folosit şi a impus criticii teatrale criterii estetice (pe lângă cele etice, care dominau în publicistica teatrală) – Mihai Eminescu, titularul rubricii de teatru de la „Curierul de Iaşi” în anii 1874-76; prima integrală Caragiale – la Teatrul Naţional Iaşi, din iniţiativa directorului Mihail Sadoveanu (1912). Ar mai fi şi altele, la care însă ne vom referi, poate, cu alt prilej.

M-aţi întrebat în ce condiţii a fost posibilă apariţia, la Iaşi, a celui dintâi teatru profesionist. A fost mai întâi un spectacol – cel mai sus amintit, cu Mirtil şi Hloe, realizat de Gheorghe Asachi împreună cu câţiva tineri din familiile nobile Ghica şi Sturdza. Teatrul în limba română era de multă vreme marele vis al unor cărturari luminaţi, care se întorseseră de la studii în Apus şi care cunoscuseră teatrul european. La noi jucau teatru trupele străine, franceze mai ales, dar şi germane şi italiene. Jucau şi junii români, dar tot în limbi străine. Asachi a fost cărturarul excepţional care a dorit şi a realizat primul spectacol după toate regulile teatrului cult. S-a dovedit pentru prima dată că limba  română este aptă – ca şi celelalte limbi europene – să exprime idei şi sentimente înalte şi să se ridice la exigenţele unui act artistic autentic. Unii au privit cu scepticism realizarea lui Asachi, alţii, însă, care i-au pătruns înţelesul şi importanţa, au fost extrem de emoţionaţi în seara premierei din 27 decembrie 1816. Se dovedea acum că un teatru în limba română este întrutotul cu putinţă. Începutul fusese făcut şi era extrem de important că, într-un context lingvistic cosmopolit, tinerii conduşi de Asachi au avut curajul să apară în faţa publicului rostind textul piesei în limba română şi punând astfel teatrului naţional temelii trainice, care să dureze peste veacuri.

Exprimându-şi admiraţia şi recunoştinţa faţă de aceşti bravi începători, deschizători de drum, Asachi le adresa versurile: În un veac de ovelire, pe când limba cea română/ Din palaturi interită se vorbea numai la stână,/ Nobili voi de neam şi cuget, sfărămând a sale fere,/ Vorbit-aţi întâi ca-aciia ce ni dau pâne şi miere,/ Şi-aţi vădit în astă piesă c-a lor inimi nu sunt mute/ La respect, la cunoştinţă, la amor şi la virtute./ Pârga sţenei naţionale cu drept vouă se cuvine/ Suvenir ea să vă fie a juneţelor sănine.

Reprezentaţia din 27 dec. 1816 nu a fost întâmplătoare, ci urmarea unei foarte serioase preocupări de a se pune bazele unui teatru românesc permanent, unui teatru naţional; ceea ce se şi întâmplă, tot la Iaşi, în 1840, când – după multe alte evenimente, sociale, politice şi culturale –  s-au pus cu adevărat temeliile primului Teatru Naţional din România.

 

În 2016 s-au împlinit 200 de ani de la aceste evenimente. Cum credeţi, au fost ele marcate în România pe măsura importanţei lor?

– Nu, n-au fost. Teatrul Naţional din Iaşi a prezentat un spectacol-antologie, alcătuit din secvenţe preluate din spectacole mai vechi (în regia directorului Cristian Hagiculea) şi o expoziţie alcătuită din documente, costume, etc. În restul ţării, nimic. Nici măcar Festivalul Naţional de Teatru, desfăşurat în preajma acestei aniversări, nu l-a menţionat nici într-un fel! Ştiţi ce fac alte naţiuni la asemenea aniversare? Sărbătoare naţională!

În ce mă priveşte, m-am simţit dator să fac ceva şi am pregătit şi editat (la Ed. Junimea, prin grija responsabilă a directorului Lucian Vasiliu) două volume, Vârstele scenei, în care am adunat, în aproape o mie de pagini, cam tot ce am scris şi publicat despre Teatrul Naţional din Iaşi în circa 60 de ani de când mă ocup de critica teatrală.

 

– În ce relaţii a fost primul dramaturg clasic român, Vasile Alecsandri, cu dramaturgia franceză?

– În relaţii foarte strânse, în sensul că o mare parte din creaţia sa dramaturgică –mai ales în prima ei jumătate – stă sub directă influenţă franceză. Comentându-i opera, Charles Drouhet îi diminuează importanţa arătând că unele personaje sunt copiate după piese franceze precum Provincialii la Paris, Contesa D’Escarbagnas ş.a.., iar în dialogurile şi în intriga unor piese există elemente care pot duce până la Destouches şi la alţi creatori francezi. Chiriţa ar fi o contesă D’Escarbagnas românească zicea şi G. Călinescu. N. Iorga a amendat aceste opinii propunând nuanţări în favoarea dramaturgului român: „Nu este vorba de piese franţuzeşti stângaci transpuse în teatrul de la Iaşi… Este vorba de creaţii adevărate; doar că aceste creaţii sunt fondate, cu toate elementele lor esenţiale de observaţie şi de redare, pe o tramă care aparţine, în mare parte, teatrului francez, tipurile şi dialogurile pline de viaţă (o adevărată comoară pentru lexicografi!) erau însă româneşti.” Şi, ajungând la exemple, N. Iorga se referă la Kir Zuliaridi, în care Alecsandri imită Tigrul din Bengal al lui Ed. Brisebarre şi Marc Michel, dar modul în care reface personajele îi aparţine în întregime; mai mult, realitatea istorică nu este împrumutată, este românească, doar mişcarea venind din teatrul francez. De asemenea, în Ginerele lui Hagi Petcu (după Ginerele domnului Poiriet de Augier şi Sandeau) personajul „prinţul” este în întregime al lui Alecsandri. Şi exemplele pot fi înmulţite.

 

– Aţi publicat de curând o nouă ediţie, completată şi actualizată, a dicţionarului „Dramaturgi francezi pe scenele româneşti în secolele XIX şi XX”. E un volum spectaculos. Cum se explică ambiţia de a-l face?

– N-a fost o ambiţie, ci convingerea că e un act şi un document necesar culturii teatrale. Secolele menţionate, mai ales primul, dar şi o bună bucată din al doilea, au fost decisiv marcate, în domeniul teatrului, de prezenţa dramaturgilor francezi pe scenele noastre. Aş zice că fără această prezenţă şi influenţă directă din partea dramaturgiei franceze teatrul românesc ar fi cunoscut mari întârzieri în evoluţia sa. Cercetând repertoriile teatrelor româneşti, am găsit peste şase sute de nume de dramaturgi francezi şi câteva mii de piese care au fost traduse, prelucrate, imitate şi reprezentate – un adevărat fenomen de proporţii nebănuite. Nimeni nu s-a gândit să ofere o imagine completă a acestui fenomen. Ne-am gândit noi şi am făcut-o, printr-un efort de cercetare care a durat ani mulţi. Am zis noi pentru că suntem doi autori,  eu şi fiica mea, prof. univ. dr. Anca-Maria Rusu de la Facultatea de Teatru a Universităţii de Arte „George Enescu” Iaşi.

Prima ediţie a dicţionarului apăruse în două volume (A-L şi M-Z). La ediţia a doua (2017), am adunat totul într-un singur volum, am adus multe completări şi am adăugat o anexă cuprinzând spectacolele cu piese franceze din perioada 2001-2016; ca să fie o lucrare cât mai aproape de actualitatea vieţii noastre teatrale, ne-am zis.

Mă bucur că îl apreciaţi ca fiind spectaculos. Noi îl socotim şi util culturii şi istoriei teatrale.

 

Nu sunteţi pasionat doar de istoria de teatru, dar şi de viaţa curentă, la zi, a teatrului românesc. Rămâneţi în continuare unul dintre cei mai activi critici de teatru din România. Niciodată nu scrieţi cu un aer de superioritate, nu vă permiteţi sarcasme. E un principiu al Dvs. să scoateţi în evidenţă părţile bune ale unui spectacol?

– Un spectacol e rezultatul unui efort de creaţie sau măcar de muncă, de dăruire, efort pe care îl fac actorii, regizorii, scenografii şi toţi cei nevăzuţi dar implicaţi în realizarea lui. Toţi merită, înainte de orice, să le fie respectat şi apreciat acest efort. După care vorbim despre reuşite şi eşecuri, despre triumfuri şi ratări, despre bune intenţii şi aranjamente şuşaniste, etc. Îmi place să văd şi să semnalez înainte de orice ceea ce e bun şi frumos într-un spectacol, ceea ce ţine de creaţie, de artă. Nu trec însă cu vederea niciodată neîmplinirile – actoriceşti, regizorale, etc. În observaţiile pe care le fac păstrez un ton ponderat, civilizat; nu dau cu barda, nu insult, nu mă cred purtătorul singurului adevăr care poate fi rostit în legătură cu o creaţie regizorală sau actoricească. Se spune că aş fi un bun diagnostician. Posibil, dar eu cred că se poate să şi greşesc uneori. Nu-mi place să fiu rău ca să fiu socotit un critic bun, cum văd că se poartă. Cine nu iubeşte teatrul şi pe slujitorii lui n-are cum fi un critic bun. Bun nu în sensul de cumsecade, ci bun în sensul de valoros profesional.

 

– La ce festivaluri de teatru aţi participat recent?

– Sunt multe festivaluri teatrale în România. N-ai cum participa la toate. Unele se suprapun. Şi-apoi eşti şi tu om, nu maşină de văzut spectacole. În 2017 am participat la festivalurile de la Bacău, Buzău, Piatra Neamţ, Bucureşti (Festin pe Bulevard de la „Nottara” şi Festivalul Naţional). Am scris despre toate şi ceea ce am scris va apărea în volumul „Semne pe cortină” care va apărea în 2018 la „Junimea”.

 

Cum apreciaţi ediţia din 2017 a Festivalului Naţional de Teatru?

– Recent încheiatul FNT a fost deosebit de bogat. Nu numai în spectacole, ci şi în evenimente conexe: numeroase lansări de cărţi, expoziţii, conferinţe, work-shop-uri, întâlniri profesionale de ţinută cu realizatori români şi străini, etc. Spectacolele care m-au interesat cel mai mult au fost Hamlet-ul regizorului Robert Lepage (Teatrul Naţional din Moscova), Amadeus în regia lui Victor Ioan Frunză, toate cele patru spectacole ale lui Mihai Măniuţiu, Pasărea retro… şi Măcelăria lui Iov ale lui Radu Afrim (Teatrele Naţionale din Tg. Mureş, respectiv Iaşi) şi multe altele – păcat că nu avem loc aici să desfăşurăm măcar aşa, ca semnalare, întreg peisajul festivalului. Au fost, fără îndoială, şi unele spectacole modeste; nu există pădure fără uscături. Dar important rămâne faptul că FNT (aşa cum este el conceput şi condus de Marina Constantinescu) este cea mai însemnată manifestare teatrală a anului, şi, iată, asta se întâmplă de mai bine de două decenii şi jumătate.

 

De ce la FNT nu e invitat, de ani buni, nici un teatru din Republica Moldova? Ce nu-i ajunge teatrului basarabean ca să merite prezenţa la FNT?

– N-am cum să vă răspund la această întrebare întrucât nu sunt selecţioner pentru FNT şi nici nu cunosc destul de bine teatrele basarabene şi spectacolele lor. Cred însă că oricând un spectacol de Petru Vutcărău, de Sandu Vasilache sau de Petru Hadârcă ar avea loc pe afişul FNT-ului.

 

Care ar fi mesajul Dvs. pentru spectatorii şi cititorii basarabeni.

– Iubiţi teatrul în limba română! Mergeţi la teatrul românesc, căci, vorba lui Iancu Văcărscu: Prin el năravuri îndreptaţi,/ Daţi ascuţimi la minte,/ Podoabe limbii noastre daţi/ Prin româneşti cuvinte!

 

 – Vă mulțumesc pentru interviu și felicitări cu prilejul lui 1 Decembrie!

 

Interviu de Irina Nechit

The following two tabs change content below.