Iubirea de după moarte a lui Ion

Trăirile unei femei care şi-a pierdut soţul şi un copil

Era început de iunie, vremea cireşelor. Liliana stătea pe peronul gării în aşteptarea mamei care urma să sosească de la Moscova. Plimbându-se încolo-ncoace, s-a împiedicat de câteva ori. A treia oară a căzut. „Ce e asta? Un semn, o chemare? Ori poate…” N-a reuşit să-şi ducă gândul până la capăt că lângă ea a răsărit un tânăr frumos care s-a aplecat s-o ajute să se ridice.

Marea iubire a găsit-o la 29 de ani

„Cine eşti?”, l-a întrebat. Băiatul, în loc de răspuns, a privit-o drept în ochi ca şi când se cunoşteau de mult timp. A început să cadă o ploaie mare, flăcăul i-a pus giaca sa pe umerii uzi, trăgând-o sub coroana udă a unui tei înflorit din preajmă. Feriţi de ploaie şi de lume, strâns lipiţi unul de altul, ascultau cum stropii mari şi grei loveau în frunzişul copacului. Aşa a găsit-o dragostea mult aşteptată pe Liliana când se credea deja fată bătrână.

Avea 29 de ani şi, acolo sub teiul încărcat de floare, s-a aprins pătimaş marea ei iubire. Nici nu visase, nici nu gândise că atât de tulburător şi atât de frumos avea să-şi întâlnească sufletul pereche. Băiatul pe nume Ion s-a dovedit a fi un tânăr de o căldură şi o putere spirituală deosebită. O jumătate de an mai târziu s-au căsătorit. Era lucrul cel mai dorit de ea.

Îşi trăiau zilele fără ură şi invidie

Ion, profesor de biologie, îşi iubea disciplina şi îi plăcea să-i vorbească Lilianei despre această ştiinţă a vieţii. Putea să-i povestească ore în şir despre tot felul de plante şi animale. Duminicile îşi alinau dragostea în sânul naturii. Nimic mai frumos şi mai relaxant, ziceau ei, decât să asculţi glasul pădurii, sau să admiri frumuseţea unui crâng, a unei ape curgătoare. Şi aşa, iubindu-se în armonie cu natura, au adus pe lume doi copii.

Creşteau frăţiorii ca în poveste, iar lui Ion îi plăcea nespus să-i privească cum dorm. Ori de câte ori se uita la ei în timpul somnului repeta în gând versurile lui Grigore Vieru: „Nimic mai sfânt şi dulce ca un copil ce doarme”. Trăia o revelaţie spirituală uitându-se la ei, la fel ca în timpul rugăciunii. Liniştit, atent la fiecare detaliu din jur, îşi trăia zilele alături de Liliana şi copii fără ură şi invidie. A învăţat-o şi pe Liliana să nu invidieze. Şi Liliana a înţeles că, în momentul în care invidiezi sau urăşti pe cineva, tu eşti cel care suferi, tu te otrăveşti.

Se străduiau amândoi să-şi ocupe spaţiul interior numai cu lucruri frumoase şi aveau sentimentul că nu există niciun obstacol pe care să nu-l poată trece. Le plăcea să meargă pe jos. Uitasem să vă spun că acest frumos cuplu s-a stabilit cu traiul la ţară, dar aveau serviciul în oraş. În fiecare dimineaţă şi seară parcurgeau distanţa dintre satul lor şi oraş (7 km) pe jos. Mersul pe jos, ziceau ei, le făcea bine la trup şi la suflet.

Femeia a ajuns la nebunie

Dar, într-o zi, fericirea Lilianei s-a sfârşit. Atât de repede şi atât de neaşteptat. Era o vară fierbinte, care i-a ars sufletul aşa cum arşiţa frige pământul. Liliana aştepta al treilea copil. Ion plecase în oraş să cumpere maşina pe care o aleseseră împreună, şi dus a fost. I-au găsit peste o săptămână hainele şi buletinul de identitate pe malul unui iaz, iar pe el nu l-au mai găsit nici viu, nici mort. Toate căutările poliţiei au fost fără rost.

A rămas Liliana văduvă la 39 de ani, într-o aşteptare febrilă, cu doi copii minori şi cu al treilea care urma să vină pe lume. Peste şase luni, fetiţa s-a născut cu probleme de sănătate, iar femeia a ajuns la nebunie. Micuţa şi cei doi fraţi au rămas în grija buneilor, doi bătrâni cuminţi şi miloşi. Izolată într-un spital de psihiatrie, apoi într-o mănăstire, încet-încet femeia a revenit la luciditate şi, peste un an şi ceva, s-a întors la copii.

Continua să fie atrasă de tot ce e pur şi frumos în viaţă. Grija cea mare era fetiţa Ionela, care avea probleme cardiace. Nu avea voie să alerge, să sară, să se caţăre în copaci ca alţi copii. Obosea repede, buzele i se învineţeau, ochii i se tulburau şi inimioara începea să-i bată cu putere atunci când încerca şi ea să se prindă în joacă cu copiii. Moştenise copila sufletul cald şi blând al tatălui. Împărţea la toţi copiii zâmbete, le oferea cu ochii strălucitori de emoţie din biscuiţii şi bomboanele pe care i le dădea mama. La şcoală Ionela a mers cu bucurie.

Toată numai zâmbet, privea la recreaţie jocurile copiilor, jucându-se şi ea alături de ei doar cu ochii şi cu gândul. Avea reuşită bună la carte. Prindea uşor orice le spunea învăţătoarea. Avea glăscior de clopoţel. Cânta şi recita frumos. Şi scrisul caligrafic o deosebea de ceilalţi copii din clasă.

Moartea copilei şi renaşterea din cenuşă

În clasa a III-a, înainte de vacanţa de vară, atunci când învăţătoarea le-a dat de scris eseul „Un vis pentru o vacanţă mare”, Ionela a scris: „În noaptea asta l-am visat pe tata. Exact aşa cum îl ştiu din fotografie, frumos, cu faţa blândă şi luminoasă. Am urcat cu el în cireşul de la poartă de unde ajungeam cu mâna cerul…”

În ziua următoare Ionela n-a mai venit la şcoală. Toţi credeau că fetiţa întârzie, aşa cum se mai întâmpla şi alte dăţi, dar ea n-a mai ajuns nici la a doua, nici la a treia, nici la ultima lecţie. O luase tata cu el la cer…

Şi iarăşi a venit noaptea peste sufletul Lilianei. O noapte neagră şi cumplită, care părea s-o ducă din nou la psihiatrie. Şi ar fi ajuns la nebunie dacă n-ar fi auzit glasul lui Ion, aşa cum îl auzise la mănăstire: „Fii tare! Nu te lăsa răpusă! Fii lebădă albă până la sfârşit! E crucea pe care trebuie s-o duci. Eu voi fi mereu alături de tine”. Liliana s-a luat în mâini, şi-a găsit forţa interioară ca să renască din cenuşă şi să se consacre în continuare copiilor, muncii de croitoreasă, care-i place foarte mult.

Îi ascultam povestea fără să intervin. A încheiat-o cu cuvintele: „Există multe taine pe care noi nu le putem descifra. Mi se părea că viaţa s-a rupt în momentul în care s-a pierdut Ion, apoi când a plecat Ionela. Dar Dumnezeu face echilibrul. Îmi oferă bucuria pe care o am de la munca mea şi reuşitele copiilor. Plin de mister rămâne faptul că marea mea dragoste, Ion, e alături de mine şi de toate frământările mele şi după moarte.

Au trecut aproape 15 ani de când a plecat, dar îi simt prezenţa mereu în preajma mea. Vine cu sfatul în momentele grele, în fiecare noapte îmi aminteşte de clipele fericite pe care le-am trăit împreună. Ochii lui văzuţi în vis reflectă iubire şi speranţă în acelaşi timp. Şi eu simt că-l iubesc la fel ca atunci când era viu”.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.