Iubirea care lasă un gust amar

E dimineaţă. Stau singur pe o bancă, în parc. O durere insuportabilă îmi străpunge trupul. Încerc să mă calmez. Mi-aduc aminte de prieteni. Prieteni pe care i-am lăsat tot din cauza ta. Încerc să depăn nişte momente din viaţă. Iarăşi tu! Şi din nou aceeaşi pătrunzătoare durere.

În ultimele zile, nu pot să-mi găsesc locul. Nu mănânc, nu dorm, toate gândurile îmi sunt la tine, la noi. De ce mi-ai făcut una ca asta? Doar te iubesc mai mult ca pe propria-mi viaţă. Când ai plecat, am vrut să mor. M-am gândit mult la asta. M-am gândit cum o să vii la înmormântarea mea, cum o să plângi, implorând să te iert. Nu. Moartea, în cele din urmă, nu schimbă nimic. E mult prea uşor. Am plâns.

Mama şi ea, doar aceste două persoane mi-au văzut lacrimile. Dar mama nu m-a rănit niciodată în mod intenţionat. Însă ea m-a rănit. Îmi doream să ţip, să gem, să implor. Eram gata să-i omor pe toţi! Dar nu-i corect. De ce mi-ai spus că mă iubeşti? De ce m-ai minţit? De ce?

Doar nu am făcut nimic rău! Am vrut doar să fii fericită. Eram gata să te duc toată viaţa în braţe! Oare mi-am dorit mult? Doar reciprocitate. Pentru mine, ai fost mereu cea mai apropiată, importantă, scumpă persoană din viaţa mea. De multe ori mi-am spus: ,,Uită. Totul o să treacă. Alde ea sunt o mie…” Uneori chiar a ajutat. Dar era nevoie să-i aud doar vocea. A trecut un an. Ne mai vedem din când în când. Când ne întâlnim, ,,îmbrac o mască de fier”, încercând să arăt că nu este cel mai important lucru din viaţa mea, că nu este sensul vieţii mele. Greu şi dureros. Da. Acum ştiu ce înseamnă să suferi din cauza iubirii.