Iubire, bibelou de porțelan

„Am avut o copilărie grea, dar foarte frumoasă. De micuță mergeam cu animalele la păscut, apoi la cules și înșirat frunze de tutun. Atunci nu știam că alți copii erau mai privilegiați ca mine, sau alții o duceau mai greu. Copilăria o vedeam și mă bucuram de ea așa cum era. Acum, ajunsă la vârsta bunicilor mei și aflată departe de casă, îmi amintesc cu nostalgie și emoție și de acea pălmuță primită de la mama pentru neascultare, și de nucile și bomboanele de la Crăciun și Sfântul Vasile, și de rochița și sandalele noi din ziua de Paști, și de posmagul și cubușorul de zahăr din buzunarul bunicăi…”

Doamna Larisa, fosta mea profesoară de meditație din anii de școală, o cititoare fidelă a „JC”, începu să-și depene povestea șezând lângă mine pe o bancă din parc într-o dimineață fierbinte de august.

„O, da! Și e atât de mult de atunci, dar parcă a fost ieri! Să fi avut în una din nopțile dulcii mele copilării vreun vis care să mă poarte ca o plută cuminte pe o apă liniștită atât de departe? Nu țin minte. Dar nici când învățam la geografie țările și capitalele lor, nu putea să-mi treacă prin gând că o să locuiesc la bătrânețe în Luxemburg, purtând de grijă nepoțeilor…”

Jurnal de Luxemburg cu amintiri de acasă

Și, ca trezită din visare, fosta mea profesoară mi-a pus o mână pe genunchi și a început să-mi vorbească direct cu inima despre jurnalul pe care îl scrie în nopțile de nesomn și-n orele libere la Luxemburg. Sunt amintiri din copilărie, din anii de școală, de studenție și de muncă, amintiri despre anii trăiți împreună cu regretatul ei soț. În jurnal mai notează cu multe semne de întrebare gânduri puse în comparație între nivelul de trai de acolo şi cel din Republica Moldova.

Un capitol aparte e consacrat anilor de școală. Sunt amintiri despre cum își pregătea temele. Toamna și primăvara, o făcea la lumina zilei. Se străduia până întuneca să aibă temele pregătite, să nu irosească gazul din lampă. Iar în nopțile lungi de iarnă, pregătea temele la lumânare. Avea acces pe seară la o singură lumânare. De lampa cu gaz se foloseau mama și surorile mai mari care țeseau la covor. Larisa scria ce avea de scris la lumina lumânării, după care în nopțile cu lună, trecea la fereastră și citea la lumina lunii și a zăpezii de afară…

Alte amintiri sunt legate de munca în brigada școlară. Pe atunci, elevii din clasele V-VII ajutau colhozul la muncile câmpului. După ore, însoțiți de un profesor, mergeau la prășit viță-de-vie, porumb, floarea-soarelui, cartofi. Mergeau cu cântec, acompaniați de un coleg care știa să cânte la armonică. Iar seara, în mod organizat, plecau la club la dansuri sau la film.

„Nu pot să uit acei ani. Era interesant și frumos. Era comunicare, bunăvoire, dorință de a face bine și de a aduce bucurie. Trebuie să recunoaștem că regimul comunist a avut și lucruri bune. Nu ne simțeam obosiți la sfârșitul zilei și nici nu observam problemele din jurul nostru. Și mâncarea pregătită afară la cuptoruș de bunica era gustoasă și sănătoasă, și pâinea de porumb, coaptă de mama în cuptor, mă mângâia cu aromele ei deosebite, și reușita la carte era bună. Din 24 de elevi din clasă, după absolvirea școlii medii, 21 au fost admiși la facultăți. Pentru noi totul părea bun și frumos atunci. Aveam siguranța zilei de mâine, așa cum o are și populația Luxemburgului, unul dintre cele mai mici și mai dezvoltate state suverane din Europa, cu o economie avansată și cu cel mai ridicat PIB din lume. De multe ori mă gândesc și mă întreb: parcă Moldova noastră nu ar putea să fie la fel?… ”

S-a îndrăgostit într-o zi binecuvântată

În clasele mari, de Larisa erau îndrăgostiți mai mulți băieți. Printre ei se afla și Gicu, viitorul ei soț, care nu avea curajul să-i facă declarația de dragoste. O iubea în taină. Ca doi colegi, comunicau perfect. Într-o zi, băiatul i-a oferit în dar un bibelou de porțelan cu o găurică în partea de jos. În acea găurică Gicu a introdus un bilețel cu următorul conținut:  „Sunt fericit că te cunosc și aș fi și mai fericit dacă mi-ai accepta prietenia. Te asigur că nimeni nu te-ar putea iubi și respecta mai mult decât mine”.

La aceste cuvinte a mai adăugat și o poezie de dragoste, creație proprie. Larisa s-a bucurat de gestul colegului. Acasă a pus bibeloul la loc de cinste fără să știe că în interior este un bilețel. Îi aducea bucurie privindu-l. Timpul trecea, iar Gicu cu inima pusă pe jar aștepta răspuns. După o lungă așteptare, a tras concluzia că tăcerea ei înseamnă refuz. Se întrețineau în continuare așa ca doi colegi. Apoi drumurile lor s-au despărțit. Și-au continuat studiile la instituții diferite.

În anii de facultate, ea a legat prietenie cu un coleg de grupă, el – cu o colegă din instituția lui. Dar nici la ea, nici la el relația n-a fost de lungă durată. Frumoșii ani de studenție au trecut repede. Larisa a fost repartizată la școala natală, iar Gicu lucra la o întreprindere din centrul raional. Exact așa cum se întâmplă întotdeauna, lucrurile importante vin pe neașteptate. Întâmplător, după aproape cinci ani din ziua când nu s-au mai văzut, s-au întâlnit la autogara din centrul raional.

Ochii ei mari, cu gene întoarse, au strălucit de mirare și bucurie. „Mi-a apărut în cale în ziua în care probabil fusesem binecuvântată să mă îndrăgostesc de el. Mă uitam la el și simțeam cum privirile lui calde îmi străpung inima. Au fost următorii pași spre povestea noastră de iubire. El mi-a spus că niciodată nu m-a dat uitării, că știa totul despre mine, că a așteptat cu răbdare clipa revederii. Nu peste multă vreme ne-am căsătorit.”

În prim-plan – familia și educația copiilor

Îndrăgostiți, Larisa și Gicu au pornit în viața de familie, dăruindu-și reciproc tot ce aveau mai bun. Din punct de vedere material, nu le-a fost ușor la început. Locuiau cu chirie în centrul raional. Li s-a născut fiul și problemele s-au înmulțit. După mai bine de un an au hotărât să schimbe locul de trai și să înceapă construcția propriei case. Larisa s-a angajat la școala din satul în care au hotărât să se stabilească, unde a muncit 46 de ani. Salariu mic, ore puține în primii ani de muncă.

Printre controlul caietelor și munca la casa în construcție, femeia, meșteriță iscusită în arta tricotatului, își făcea timp pentru tricotat vestimentație la comandă, mărind astfel bugetul familiei. Tricota până la orele 2.00-3.00 noaptea, iar la 6.00 era deja în picioare. Până a pleca la școală mai avea de muls și de dat la cireadă două vaci. Gicu hrănea câțiva porci și păsările din gospodărie. Apoi după ce duceau copilul la grădiniță, plecau la muncă.

În câțiva ani, au ridicat casa. Între timp, a venit pe lume și fiica. Când micuța împlinise trei anișori, a sosit și clipa mult așteptată – amenajarea interiorului casei. Larisa și-a adus din casa părintească lucrurile la care ținea mult. Printre ele și bibeloul de porțelan. În timp ce îl ștergea ca să-l așeze în mobila din Casa Mare și-a întrebat soțul: „Îți mai amintești?”. „Cum să nu! E darul ce ți l-am făcut în anii de școală. Dă-mi-l, te rog, pe o clipă.”

L-a luat din mâna ei, l-a întors cu gaura spre el și a scos de acolo bilețelul. Larisa a făcut ochii mari. Iar el a întrebat-o: „L-ai citit?” „Nu!”, a fost răspunsul. S-au așezat amândoi pe un scaun. Se uitau unul la altul, cuprinși de  emoții. „Citeam cu ochii. Nici cuvânt, nici respirație nu aveam”, a mărturisit fosta mea profesoară, care a trăit fericită alături de Gicu 48 de ani, punând în prim-plan mereu familia și educația copiilor.

De șase ani, Gicu s-a mutat la Domnul. A plecat împăcat, văzându-și copiii dați cu succes pe la casele lor. Fiul, stabilit cu familia sa în Germania, l-a bucurat cu doi nepoți. Iar fata, care a început să facă jurnalism la Chișinău, de ani buni e stabilită în Luxemburg. E căsătorită cu un cetățean italian. Au doi copii minunați, adorați și răsfățați de bunica Larisa pe care au luat-o să locuiască cu ei împreună până la apusul vieții. Printre cele trei lucruri importante, bunica a luat cu ea la Luxemburg și bibeloul de porțelan.

The following two tabs change content below.