ISTORIA UNEI BUTADE

Aureliu Busuioc
ISTORIA UNEI BUTADE
Aşa e oamenii şi n-ai ce-i face: îl lauzi pentru una şi nu-i recunoşti alta, iar el se supără. Am să rămân în continuare convins că autorul unei butade care a făcut înconjorul limbii române sunt eu şi nu altcineva, deşi pronunţată în eter sau tipărită pe hârtie n-a apărut alături de ea nici un nume care să indice izvorul.
Era prin apropierea anilor 7o, înainte sau după – nu mai ţin minte.La mine în casă, la o partidă de poker – răposaţii azi Sergiu Lunchevici, marele violonist,  Teodor Marin, muzician,  şi Efim Krimerman, poet-textier – încercam să dăm ceva culoare zilelor cenuşii ce le trăiam.
Nu aveam carte, aşa că am sărit imediat la sunetul telefonului. Un cunoscut îmi comunica o veste tristă: fusese numit noul ministru al culturii. Un tip fără valoare, dar agresiv.
–  Fraţilor, le-am spus partenerilor, să nu ne temem de noul ministru al culturii, să ne temem de cultura lui!
Şi s-a întâmplat că aveam de ce ne teme!
Acum îmi dau bine seama: butada plutea în aer, era la îndemâna orişicui, în aceeaşi clipă cu mine o putea „naşte” oricine, şi totuşi, e atât de plăcut să-ţi închipui că tu ai fost primul…
Cu atât mai mult că n-a rămas fără urmări.
Lovit de noutatea tristă pokerul a leşinat şi ne-am răspândit toţi care încotro. Lunchevici,
fireşte, a plecat să supravegheze repetiţia orchestrei. Şi cum era un aristocrat-democrat,  în cele mai bune relaţii cu muzicanţii,  primul lucru pe care l-a fîcut a fost să-i mai înveselescă. Şi anunţând schimbarea de cadre „acolo sus” n-a ratat ocazia să-i roage „să se teamă nu de minstrul
clturii, ci de cultura lui,.” lăsând să se înţeleagă că autor al butadei ar fi el. Desigur ca să mă protejeze pe mine, cum avea să-mi spună mai tărziu.
Nu era un secret pentru nimeni că pe vremea socialismului, în orice orchestră, pe lângă viorişti, ţambalagii,  percutori şi suflători mai activau şi ceva turnători. Aşa că a doua zi Sergiu este invitat de urgenţă la minister…
Mnistrul l-a primit în picioare. I-a comunicat sec („ştii tu de ce!”) că poate să-şi ia dibla şi să-şi caute de lucru întrucât este concediat.
Lunchevici era sufletul orchestrei, orchestra era trup din trupul lui, şi nimic de mirare că hotărârea  ministrului îl lovea foarte greu. Şi aşa, într-un noroc, s-a adresat vicepreşedintelui sovietului de miniştri  Eremei, şi el cadru nou „acolo sus”  dar despre care se vorbeau lucruri bune.
Eremei l-a ascultat cu atenţie  şi fără să spună o vorbă a format un număr de telefon:
–  Ministrul culturii?  Antoane, tu eşti? Aici Eremei. Ia-ţi,  te rog vioara, şi vină urgent la mine…Pauză…Cum  care vioară? Din care cânţi… Pauză… Nu ştii să cânţi din vioară?… Pauză… Dar din ce ai să cânţi în locul lui Lunchevici pe care l-ai alungat?…Pauză…. Aha, atunci e bine!…
Vicepreşedintele i-a zâmbit şmechereşte bravului dirijor:
–  Du-te şi-ţi vezi de lucru. Şeful zice că a glumit… Sâ-l lăsăm să creadă că l-am crezut.
Din ziua aceea (ori poate mai târziu,,, ori poate mai devreme…) laVocea Americii şi la Europa liberă se tot putea auzi sintagma „cultura ministrului”. Cu referire nu doar la respectivul ministru al rssm, ci şi a altora din rezervaţiile socialste. Dar niciodată nu s-a pronunţat numele autorului butadei,
Dar  îmi place atât de mult că cred că am fost eu!
Deşi, bineînţeles, n-am fost.
Dsr ce mai importă?…
Aşa e oamenii şi n-ai ce-i face: îl lauzi pentru una şi nu-i recunoşti alta, iar el se supără. Am să rămân în continuare convins că autorul unei butade care a făcut înconjorul limbii române sunt eu şi nu altcineva, deşi pronunţată în eter sau tipărită pe hârtie n-a apărut alături de ea nici un nume care să indice izvorul.
Era prin apropierea anilor 7o, înainte sau după – nu mai ţin minte.La mine în casă, la o partidă de poker – răposaţii azi Sergiu Lunchevici, marele violonist,  Teodor Marin, muzician,  şi Efim Krimerman, poet-textier – încercam să dăm ceva culoare zilelor cenuşii ce le trăiam.
Nu aveam carte, aşa că am sărit imediat la sunetul telefonului. Un cunoscut îmi comunica o veste tristă: fusese numit noul ministru al culturii. Un tip fără valoare, dar agresiv.
–  Fraţilor, le-am spus partenerilor, să nu ne temem de noul ministru al culturii, să ne temem de cultura lui!
Şi s-a întâmplat că aveam de ce ne teme!
Acum îmi dau bine seama: butada plutea în aer, era la îndemâna orişicui, în aceeaşi clipă cu mine o putea „naşte” oricine, şi totuşi, e atât de plăcut să-ţi închipui că tu ai fost primul…
Cu atât mai mult că n-a rămas fără urmări.
Lovit de noutatea tristă pokerul a leşinat şi ne-am răspândit toţi care încotro. Lunchevici, fireşte, a plecat să supravegheze repetiţia orchestrei. Şi cum era un aristocrat-democrat,  în cele mai bune relaţii cu muzicanţii,  primul lucru pe care l-a fîcut a fost să-i mai înveselescă. Şi anunţând schimbarea de cadre „acolo sus” n-a ratat ocazia să-i roage „să se teamă nu de minstrul clturii, ci de cultura lui,.” lăsând să se înţeleagă că autor al butadei ar fi el. Desigur ca să mă protejeze pe mine, cum avea să-mi spună mai tărziu.
Nu era un secret pentru nimeni că pe vremea socialismului, în orice orchestră, pe lângă viorişti, ţambalagii,  percutori şi suflători mai activau şi ceva turnători. Aşa că a doua zi Sergiu este invitat de urgenţă la minister…
Mnistrul l-a primit în picioare. I-a comunicat sec („ştii tu de ce!”) că poate să-şi ia dibla şi să-şi caute de lucru întrucât este concediat.
Lunchevici era sufletul orchestrei, orchestra era trup din trupul lui, şi nimic de mirare că hotărârea  ministrului îl lovea foarte greu. Şi aşa, într-un noroc, s-a adresat vicepreşedintelui sovietului de miniştri  Eremei, şi el cadru nou „acolo sus”  dar despre care se vorbeau lucruri bune.
Eremei l-a ascultat cu atenţie  şi fără să spună o vorbă a format un număr de telefon:
–  Ministrul culturii?  Antoane, tu eşti? Aici Eremei. Ia-ţi,  te rog vioara, şi vină urgent la mine…Pauză…Cum  care vioară? Din care cânţi… Pauză… Nu ştii să cânţi din vioară?… Pauză… Dar din ce ai să cânţi în locul lui Lunchevici pe care l-ai alungat?…Pauză…. Aha, atunci e bine!…
Vicepreşedintele i-a zâmbit şmechereşte bravului dirijor:
–  Du-te şi-ţi vezi de lucru. Şeful zice că a glumit… Sâ-l lăsăm să creadă că l-am crezut.
Din ziua aceea (ori poate mai târziu,,, ori poate mai devreme…) laVocea Americii şi la Europa liberă se tot putea auzi sintagma „cultura ministrului”. Cu referire nu doar la respectivul ministru al rssm, ci şi a altora din rezervaţiile socialste. Dar niciodată nu s-a pronunţat numele autorului butadei,
Dar  îmi place atât de mult că cred că am fost eu!
Deşi, bineînţeles, n-am fost.
Dsr ce mai importă?…
The following two tabs change content below.
Aureliu Busuioc

Aureliu Busuioc