Istoria reală a adevăratului Casanova (II)

„Am trăit ca un filosof, mor ca un creștin”

Casanova a fost un călător, dar a fost și un fugar, un om atât admirat, cât și suspectat. Era un aventurier cu un port frumos, care impresiona prin alura sa – avea peste 1,90 m – ceva rar în epoca respectivă, prin veșmintele sale, prin maniere. În același timp, era și un escroc care exploata, până la un anumit punct, credulitatea oamenilor, a celor bogați în special.

Eternul călător, camelonul

După o copilărie săracă, Casanova a vrut să devină un aventurier libertin foarte stilat. Asta îl face atât de fascinant pentru istorici: el încearcă permanent să-și reinventeze identitatea socială, în pofida societății care îngrădea omul într-o condiție socială definitivă. El se joacă cu măștile sociale: creează un personaj care atrage atenția și care se autoproclamă „cavaler de Seingalt”, își creează origini aristocratice, pentru că „alfabetul este public și fiecare este stăpân de a se servi de el pentru a-și crea un cuvânt”. N-a fost singurul care a făcut asta într-un secol în care nici identitățile, nici actele de identitate nu erau cu adevărat fixate.

N-a aparținut unei elite de la început, dar o frecventa, trăia în mijlocul aristocraților, în special la Veneția, unde știe să placă patricienilor pe care îi amuză, îi flatează și, uneori, îi înșală. Devine protejatul unui faimos senator venețian, Bragadin, pe care îl ajută la un moment dat, iar acesta ajunge să creadă că tânărul Casanova i-a salvat viața și este, poate, steaua sa norocoasă. Bragadin îi dăruiește un apartament lui Casanova și ajunge să-l întrețină, și asta într-un mediu luxos.

Se pliază pe toate identitățile

Casanova se pliază pe toate identitățile, este un adevărat cameleon. Avea această capacitate de a putea exercita orice meserie – preot, militar, violonist, bibliotecar, secretar de ambasadă, spion, cavaler – și de a-i seduce pe cei care-i puteau fi utili făcându-i să creadă că face parte din lumea lor. Astfel, el face mereu rost de scrisori de recomandare care îi sunt indispensabile când vrea să înceapă o nouă viață, să frecventeze o altă elită și să-și lase, din nou, viața în mâinile sorții.

Spre exemplu, prima oară când merge la Paris, în 1750, a frecventat doar casa unor comedianți italieni, și i-a fost greu să se integreze în societatea bună, neavând cunoștințele necesare. Șapte ani mai târziu, când revine în capitala Franței, vine cu o recomandare de la cardinalul Bernis, pe care-l cunoscuse la Veneția la niște serate libertine, și toate porțile Parisului i se deschid, inclusiv cele ale Curții regale.

Stăpânea la perfecție arta impresionării

Abilitatea lui Casanova de a seduce pe plan social se datorează faptului că stăpânea la perfecție arta impresionării, de a fi în centrul atenției. În plus, are un mare talent de povestitor. El amuză prin povestirea vieții sale, a călătoriilor și cuceririlor, impresionează prin erudiție, prin alura misterioasă. Dacă subiectul zilei era criza financiară, cum se întâmpla la curtea lui Ludovic al XV-lea, Casanova devenea marele specialist în chestiuni economice. Dacă un personaj important era bolnav, devenea medic. Și tot așa, se adapta imediat oricărei situații.

De-a lungul anilor, Casanova și-a construit și reputația de savant. Vorba mai multe limbi (însă nu și germana sau engleza), dintre care franceza – limba elitelor europene – o stăpânea la perfecție. Citea extrem de mult și din domenii cât se poate de diverse. Inventivitatea de savant și prestigiul de om al literelor l-au ajutat să intre în cele mai selecte grupuri intelectuale europene. L-a cunoscut chiar și pe Voltaire. Scrie poeme romane, pamflete, tratate științifice, eseuri politice și filosofice.

„Histoire de ma vie”

Când începe să-și scrie memoriile, între 1789 și 1790, Casanova ajunsese un om solitar, uitat, pierzându-și aproape toți protectorii – morți sau ruinați. Ajunsese un om învins care abia reușise să obțină, grație contelui de Waldstein, un post de bibliotecar la Castelul Dux, pierdut în inima pădurilor Boemiei. Lumea pe care o cunoscuse se prăbușea sub armele Revoluției Franceze. Începe să scrie fiind convins de doctorul său că asta este cea mai bună modalitate de a alunga răul melancoliei și de a găsi puțină bucurie în sânul unei existențe ce n-avea nimic în comun cu fosta sa viață. Casanova scrie în franceză pentru a putea fi citit de elitele Europei și pentru că iubește această limbă ce-i aduce aminte de cele mai fericite momente ale vieții sale. Prima variantă a manuscrisului e terminată în 1794, dar aceasta a fost refăcută până la moartea lui Casanova, pe 4 iunie 1798. Se spune că ultimele sale cuvinte ar fi fost „Am trăit ca un filosof, mor ca un creștin”. A doua parte a fost cea mai des comentată, însă primele cuvinte sunt cele care contează, o mărturisire a unui om care și-a trăit viața ca filosof, care a fost, deci, un om al epocii sale prin excelență, dar și un mare gânditor, libertin și aventurier.

Sursa: historia.ro preluat de pe http://voceabasarabiei.net