Istoria adevărată a lui Drachenberg

Constantin Drahemberg, istoricSuplu şi energic, jovial şi autoironic, vorbind o română miezoasă, profesorul continuă să ne surprindă, prin erudiţia şi memoria sa, şi la cei 86 de ani ai săi

Constantin Drachenberg este unul dintre cei mai îndrăgiţi profesori ai Facultăţii de Istorie a Universităţii de Stat. Şi aceasta nu pentru că le-a predat unor asemenea personaje ca Cernenko, fostul lider sovietic, sau Petru Lucinschi, ci pentru că a reuşit să cucerească, prin demersul său didactic, generaţii întregi de studenţi. Mereu la cravată, suplu şi energic, jovial şi autoironic, vorbind o română miezoasă, profesorul continuă să ne surprindă, prin erudiţia şi memoria sa, şi la cei 86 de ani ai săi.

S-a născut la Soroca, la 14 septembrie 1927, într-o familie simplă, „ca să nu spun săracă”, de şase copii, „doi au murit într-un incendiu, ceilalţi patru, trei fete şi eu, singurul băiat, au rămas vii. Dintre aceştia trăiesc numai eu şi Tamara, de asemenea, din Chişinău, fostă învăţătoare”, îşi începe povestea profesorul. Ca şi alţi oameni născuţi în interbelic, nu ezită să sublinieze că s-a născut în Regatul României, probabil spre a se deosebi de noi, cei care au avut ocazia să cunoască doar comunismul sovietic şi ceea ce a urmat după acesta.

Şansa de a deveni elev la „A.D. Xenopol”

După ce a absolvit cele patru clase primare, n-a putut merge la liceu „din cauza taxelor mari”. „Până atunci, nu am simţit nicio diferenţă între mine şi colegii mei, în sensul originii sociale. Însă când aceştia au mers la liceu şi eu, nu, am realizat condiţia mea umilă. Totuşi şansa a fost de partea mea…”, notează profesorul.

„Tatăl meu era şeful vizitiilor din Soroca. Cei de la prefectură, funcţionarii de la drumuri şi şosele mă cunoşteau. Şi atunci, în timpul vacanţei, unul dintre ei, Ţurcanu, subinginer, m-a întrebat: ‘Costică, ce faci tu acum, în vacanţă? Ce, nu vrei să-ţi continui studiile?…’ ‘Aş învăţa, dar tata nu are bani… Dar dacă ai merge, ai învăţa bine? Cred că m-aş strădui’, a fost răspunsul meu”, povesteşte istoricul.

A mers cu Ţurcanu la o prăvălie, acesta i-a cumpărat haine, încălţăminte, „’Dermata’, nişte bocanci cu talpă dublă că îi puteai purta vreo 20 de ani”, apoi a mers la frizer, după care i-a dat 200 de lei ca să plătească taxa pentru examen, l-a susţinut pe 8,33 şi a devenit elev la „A.D. Xenopol din Soroca”, îşi aminteşte el.

Soroca şi politicianismul epocii

Relevă că, din cei 35 de colegi, 17 erau evrei, „nu întâmplător, deoarece, 55% din soroceni erau evrei”. Prin urmare, Soroca, din punct de vedere etnic, era un oraş pestriţ în care se trăia paşnic, arată profesorul, „doar cuziştii mai agitau spiritele”. „Mergeau pe stradă în pantaloni negri şi bluze albastre, ţinând în mâini câte o măciucă şi ţipând: ‘Hai să ne unim cu toţii, / Să alungăm din ţară hoţii, / Pe partide şi duşmani, mână-n mână cu jidani’”. Soroca trăia din plin politicianismul epocii, „în timpul alegerilor parlamentare, liberalii, ţărăniştii, legionarii, cuziştii, sioniştii etc. se adunau la prefectură, fiecare formaţiune ocupând câte un balcon; acolo să vezi tu dezbateri, nu şagă!”, menţionează el.

În ce priveşte viaţa de liceu, „am avut profesori foarte buni, cu studii în Franţa, Germania; vorbeau limbi străine; în timpul sovieticilor, eu îi comparam: ‘Măi, ăia erau profesori de liceu, dar cu mult mai pregătiţi decât profesorii ăştia, universitari’. Aş spune că erau mai buni chiar şi decât cei de astăzi”, observă profesorul.

„Daraverile ăstora de astăzi”

„Am avut un profesor din Banat, măi, ce profesor! Când vorbea despre Eminescu, Creangă, ce dicţie! Îl imitam mereu pe drum, selecta din Eminescu versuri deosebit de actuale. ‘Cei tari se îngrădiră / Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi / Prin bunuri ce furară… / Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari. Și flotele … Averea să le aperi, mărirea ș-a lor bine, / Ei brațul tău înarmă ca să lovești în tine’, voia să semnaleze şi el abuzurile funcţionarilor, ca şi daraverile ăstora de astăzi”, spune el.

Ne chema la răspuns câte trei, îşi aminteşte fostul licean, şi dacă nu ştiai, de exemplu, O, MAMĂ de Eminescu – ‘O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi / Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi…’ –, te lua de falcă: ‘Mă’ băiatule, tu îl iubeşti pe Eminescu?’ ‘Da, dle profesor!’ ‘Cum îl iubeşti, mă? Ce dragoste e asta!’, aşa era, eu ţin minte toate versurile învăţate la liceu”, subliniază el, precizând că este împotriva unor astfel de metode pedagogice, însă e nevoit să recunoască eficienţa lor.

Scena care i-a marcat adolescenţa

„În 1940 au venit sovieticii [avea treisprezece ani], cu şcoala lor cu tot, m-au mutat în clasa a cincea, aşa am învăţat până în 1941, când am fost întorşi cu două clase înapoi”, relatează profesorul, spunând că din această perioadă i-a rămas în minte o întâmplare: „Regimentul 13 Dorobanţi, care participase la cucerirea Odesei, se întorcea în ţară prin Soroca, cântând: ‘Azi-noapte la Prut, / Războiul a-nceput, / Şi Nistrul e-al nostru iară, / Să mergem la război, / Să luăm înapoi, / Moşia pierdută astă-vară…’, mi s-a întipărit această scenă.”

De la Făgăraş, în lagăr la Chişinău

În martie 1944, a fost evacuat în România, părinţii săi nu ştiau nimic de el, plecase la un prieten de-al său, Pavel Curnos. „Şi aşa am fost plecat un an: am mers la Floreşti, Bălţi, Iaşi, Turnu-Severin, Făgăraş, Deva ca, în cele din urmă, să fim aduşi de sovietici cu un tren de pasageri până la Ungheni, iar de acolo, cu un marfar la Chişinău… în lagăr. În timpul detenţiei, după împuşcarea a şase polonezi, am regretat că m-am întors în Basarabia. Atunci s-a legat de numele meu un evreu, Kişinevski. Ori sunt evreu, ori german, dar dacă sunt neamţ, sunt fascist. De multe ori am fost ‘suspectat’ că sunt evreu. Pe vremea sovieticilor, deşi se declarau internaţionalişti, mă întrebau despre originea numelui meu. Trebuia să-l întreb mereu pe tata de unde s-a luat numele ăsta. De exemplu, cum ai venit astăzi dumneata şi mă întrebi: Da’ ce e cu numele ăsta, Drachenberg? Eu îţi explic şi apoi dumneata nu vei mai publica nimic: Drachenberg… hm… dă-l în…”, râde el.

Confesiunea unui istoric

Totuşi, insistă dl Drachenberg, sentimentele mele au fost influenţate de poezia patriotică românească, în special de cântecul lui Porumbescu ‘Pe-al nostru steag e scris unire / Unire-n cuget şi-n simţiri’, subliniez, în cuget şi simţiri, mă amuză când îi aud pe unii pretinzând că se trag de la Râm. Am fost şi am rămas român, deşi am păcatele mele, cu critica burgheziei”, se confesează istoricul.

A urmat Şcoala Pedagogică, apoi Institutul Pedagogic, astăzi Universitatea „Ion Creangă” din Chişinău, „material, îmi era greu, în anul doi, a venit un student, Andrus, tatăl său erau locţiitorul ministrului Învăţământului, băiat foarte bun, dar golan, mergeam la el în ospeţie. Tatăl său, văzând că vorbesc bine româneşte, mi-a propus să traduc un manual. Astfel, am devenit traducător (râde). Într-o zi, m-am întâlnit cu un angajat al unei edituri care mi-a spus că ar putea să-mi facă rost de nişte traduceri.

„CE FĂCEA POPORUL BASARABEAN?!”

Am mers la editură şi am dat de un evreu, Şoimer, băiat deştept, cu studii la Universitatea „Cuza”. Acesta mi-a dat un fragment dintr-o carte „Как кaтaться нa вeлoсипeдe”. Am tradus ‘Ciclismul’. Când am venit să predau textul: „Ce ciclism, mă?!”, mi-a reproşat Şoimer, corectându-mă: ‘Cum să ne cătăim cu velosipedul’, aşa e moldoveneşte, ‘Ciclismul’ este în româneşte, adaptează şi tu limba’, mi-a semnalat tipul”.

La aspirantură i s-a impus o temă „Presa ilegală din Basarabia”. „Nu era vorba de nicio presă, spune el, erau nişte volante care se tipăreau la Tiraspol în limba aia pocită. Îi elogiam pe comuniştii români că susţineau unirea Basarabiei cu URSS. Ei şi atunci, Berezneakov, un evreu de la AŞM, mi-a zis: ‘Dvs. scrieţi că comuniştii români susţineau unirea Basarabiei cu URSS, dar poporul? CE FĂCEA POPORUL BASARABEAN?! Vei scrie un capitol despre asta, altfel nu susţii teza…”, îşi aminteşte de tevatura cu doctoratul său profesorul Drachenberg.

A absolvit facultatea în 1952, între 1952 şi 1960, a predat la Institutul Pedagogic, iar din 1960, la Universitatea din Chişinău, în 1986 a ieşit la pensie, însă a continuat să predea şi să elaboreze o serie de manuale universitare, de gimnaziu şi de liceu, chiar şi acum redactează unul. Este unul dintre cei mai îndrăgiţi profesori ai Facultăţii de Istorie a Universităţii de Stat, şi nu numai, şi al editorilor, bănuiesc:).