Ionel, vindecat prin rugăciune

MINUNE // Nelu a început a rosti cuvintele desluşit, privind uimit în jur. Nu-i venea a crede nici lui că nu se mai bâlbâie

Elena Nistor din Sănătăuca, Floreşti, e bine cunoscută de preoţii şi maicile de la mănăstirea Japca. O cunoaşte mai cu seamă măicuţa Rafaela pe care o vizitează permanent şi de la care a învăţat cum să se roage, cum să mângâie sufletele amărâte ale aproapelui, cum să-şi educe copiii. Născută şi crescută în Goteşti, Cahul, Elena s-a măritat acum aproape 40 de ani cu un flăcău chipeş din Sănătăuca unde şi-a întemeiat familia. Şi de atunci şi-a croit cărare la mănăstire. Urcă dealul la Japca aproape în fiecare duminică şi când e rugată să ajute la pregătirea unei mese de sărbătoare. Iar când are ocazia, merge şi pe la alte locaşuri sfinte.

Din poveţele primite la mănăstire, Elena a însuşit adevărul că prin părinţii lor copiii îl cunosc pe Dumnezeu. De aceea, ea şi soţul şi-au educat cele trei fete în spiritul bunei cuviinţe şi al credinţei. Şi acestea au înţeles că, atunci când deschid uşa casei, Dumnezeu intră în ea. Au observat că liniştea din căminul lor nu se regăsea în casele tuturor colegilor. Astfel, fiicele Nistor şi-au dorit ca atunci când vor creşte să aibă familii binecuvântate de Dumnezeu. Cel de sus le-a auzit şi le-a sfinţit casele cu dragoste şi înţelegere. Nataliei, căci despre copilul ei va fi vorba în continuare, Dumnezeu i-a dăruit o fată, Valeria, şi un băiat, Ionel, dezmierdat Nelu.

Când a plecat în Italia, şi-a lăsat copiii la mamă-sa. De fapt, băieţelului îi plăcea să stea mai mult la bunica. Aceasta îl ducea la grădiniţă, îl aducea, bucurându-se de agerimea nepoţelului.

Nenorocirea

Se ştie bine că nu există familie care să nu aibă ispite. În primăvara lui 2003, peste Ionel a dat o nenorocire. Era în Postul mare. Coltele de iarbă ieşise deja din pământ. Nelu venea de la grădiniţă, avea 5 ani. Unchiul Alexandru de la Soroca tăia lemne în ograda mătuşii Maria. Copilul, bucuros că l-a văzut, a început a striga: „Nene Sandu, nene Sandu, bună ziua!”. Iar unchiul, şi mai bucuros, i-a răspuns la bineţe şi i-a zis: „Vino şi tu să tai lemne cu mine!”. Băieţelul a intrat alergând în ogradă. Câinele, care stătea în cuşcă, s-a repezit la el. Nu l-a muşcat, însă copilul s-a speriat. A doua zi, bunică-sa, când l-a trezit să meargă la grădiniţă, a văzut că se bâlbâie. La început, i s-a părut că se alintă şi l-a rugat să rostească clar cuvintele. Apoi, a înţeles că nu e o şagă şi a plecat cu el la medic. A umblat pe la mulţi doctori, dar în zadar. Copilul se bâlbâia şi pace.

Minunea neaşteptată

Vecinii şi cunoscuţii spuneau că copilul nu mai are salvare. „O să fie gângav pe viaţă”, se dădeau ei cu părerea. Numai mama şi bunica Elena nădăjduiau la vindecare, înălţând rugăciuni pe la biserici şi mănăstiri. Trecuse aproape un an şi jumătate şi, într-o zi, iată că se întâmplă o minune neaşteptată. Mergând pe strada centrală a satului, Nelu şi bunică-sa s-au întâlnit cu Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni de la mănăstirea Hârbovăţ. Elena, ca toată lumea, a trecut cu nepoţelul pe sub icoană, rugând-o cu lacrimi pe Preacurata să-i trimită lui Nelu tămăduire.

Seara i-a primit în casă pe cei veniţi cu icoana, ospătându-i şi oferindu-le loc pentru odihnă ca o adevărată creştină. După ce i-a culcat pe toţi, ea şi nepoţelul au stat îndelung în genunchi în faţa icoanei, iar dimineaţa toţi ai casei au muţit de emoţie. Nelu a început a pronunţa cuvintele desluşit, privind uimit în jur. Nu-i venea a crede nici lui că nu se mai bâlbâie. Minunea s-a săvârşit. Copilul vorbea tot mai bine. Maica Domnului, rugăciunile bunicăi Elena şi ale măicuţelor i-au adus lui Nelu bucuria.

Cugetând asupra minunii

Bunica Elena parcă nu era mulţumită. Îi era teamă ca nu cumva nepoţelul său să înceapă din nou a gângăvi. Povestea cu câinele era mai mult o presupunere, deoarece acesta nu l-a muşcat şi nici nu a lătrat la copil. Pe unde au umblat cu Nelu li se spunea că o fi călcat în ceva vrăjit. În timp ce călugării şi maicile le ziceau că a fost o ispită pentru a-i întări în credinţă căci, până la urmă, Maica Domnului le-a arătat cât de mult îi iubeşte. Şi Elena, cugetând asupra acestei minuni, şi-a zis: „Dumnezeu nu este străin de nimeni şi îi luminează fiecăruia mintea. Maica Domnului ne-a dovedit că stă mereu în preajma noastră. Iar copilului i-a ajutat să pătrundă lumea lui Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor şi sfinţilor. I-a reîntors darul vorbirii ca să poată rosti frumos «Înger, îngeraşul meu» şi «Tatăl nostru». Cum să mulţumesc pentru toate astea?”.

La mănăstirea Zloţi

Frământată de aceste gânduri, şi-a luat nepoţelul de mână şi, împreună cu o femeie din sat, au plecat la mănăstirea Zloţi. După slujbă, în timp ce se plimbau pe teritoriul mănăstirii, s-a întâlnit cu părintele Iov. Acesta a privit-o în ochi şi i-a zis: „Dvs. sunteţi ocrotită de Maica Domnului”. Şi atunci Elena i-a povestit toată întâmplarea şi dorinţa ei de a-i aduce mulţumire Preacuratei. Părintele a povăţuit-o: „Dacă doriţi atât de mult acest lucru, vă propun să donaţi mănăstirii o icoană cu chipul Maicii Domnului. Cunosc o preoteasă care brodează foarte frumos icoane. O să-i spun să brodeze chipul Maicii Domnului, iar dvs. o să cumpăraţi broderia şi o s-o dăruiţi mănăstirii”. „O să fac acest lucru cu mult drag, părinte. O să-l fac împreună cu mama copilului.” Bucuroasă, Elena s-a întors acasă.

După aceea, în seara zilei de 27 august, când erau în toi pregătirile de hramul bisericii din Sănătăuca, o pană de curent a lăsat în întuneric tot satul. „Afară ploua aşa de tare şi era o întunecime de parcă ar fi fost sfârşitul lumii. Deodată, acel întuneric a fost despicat de luminile unei maşini ce s-a oprit la poarta mea. Din maşină au coborât un preot şi o preoteasă care mi-au adus broderia cu chipul Maicii Domnului. Nu vă pot spune ce frumuseţe! Când au pus-o pe masă, mi s-a luminat toată casa. Eram atât de mişcată că am început a plânge. Nu ştiam ce să fac de bucurie. Am achitat lucrarea, le-am mulţumit cu ce am putut oamenilor trimişi de părintele Iov.

Broderia i-a luminat casa

Peste o săptămână, ne-am pregătit cum se cuvine şi am plecat la mănăstirea Zloţi să dăruim icoana. A fost nemaipomenit de frumos. După oficierea sfinţirii, icoana a fost depusă în altar, iar eu am invitat la praznic toată lumea care era prezentă în ziua aceea la mănăstire. Apoi, plină de bucurie şi pace, m-am întors acasă”.
Acum Nelu are 12 ani. Vorbeşte frumos, învaţă bine şi se bucură de viaţă ca toţi copiii. Iar bunica lui a rămas în continuare foarte iubitoare de biserică şi de rugăciune, dornică oricând să se umple de darul lui Dumnezeu. Ispitele însă nu o ocolesc, dar nu mâhneşte pe Dumnezeu. Atunci când le învinge, sufletul său se umple de o mare bucurie, o bucurie care vine de sus şi pe care nu ţi-o poate da numai Atotputernicul.

Nina Neculce

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce