Ionel îi scrie lui Stalin

TEROAREA ROŞIE // Ionel Mârzenco, un copil de 14 ani, este autorul unei cutremurătoare scrisori adresată tovarăşului Stalin în care băiatul îl informează despre chinurile prin care trece împreună cu familia sa deportată şi-l roagă să le vină în ajutor

Ionel Mârzenco sau Vănică, aşa cum i se spunea în Siberia, un copil de 14 ani, este autorul unei cutremurătoare scrisori adresată tovarăşului Stalin în care băiatul îl informează despre chinurile prin care trece împreună cu familia sa deportată şi-l roagă să le vină în ajutor. Scrisoarea datează din anii ’50 şi a fost scrisă de copii după moartea mamei acestora. În subsolul scrisorii este ştampila Sovietului Suprem al URSS. La examinarea scrisorii au fost antrenaţi funcţionari de tot rangul, ministrul securtăţii RSSM, Iosif Mordoveţ, ministrul de interne, P. Kulik, şi procurorul general al RSSM, Kizikov, precum şi înalţi responsabili de la NKVD, inclusiv conducerea secţiei NKVD, Tiumen. Scrisoarea semnată de copil a circulat între autorităţi cu parafa “secret”.

“Sovieticii nu neglijau scrisorile. Acestea erau examinate cu multă minuţiozitate, pentru că cele mai multe dintre ele conţineau pâra, din care se inspirau autorităţile atunci când recurgeau la acţiuni represive”, opinează Gheorghe Mârzenco, vărul lui Ionel, care a şi efectuat analiza traseului acestei scrisori. Potrivit acestuia, tatăl lui Ionel Mârzenco a fost arestat şi judecat de sovietici în anul 1945. Până atunci, el a fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, iar în 1940 – 1944 primar al s. Tătăreşti, Străşeni.

Scrisoarea lui Ionel

“Vă rugăm să examinaţi cu atenţie răvaşul nostru. Am fost deportaţi din Moldova cu toată familia în 1949. În acelaşi an, după ce am ajuns în regiunea Tiumen, mama noastră a murit şi noi am rămas cinci suflete. Sora mai mare care este născută în 1929, sora mijlocie – din 1932, frăţiorul – din 1934, eu – din 1936, şi sora mai mică din 1942, care acum învaţă în clasa a patra. Nouă ne vine foarte greu aici. Vrem să învăţăm, dar nu avem posibilitate. Suntem nevoiţi să muncim la tăiatul pădurii, caci nu are cine să ne asigure cu hrană. Sora mai mare nu lucrează. Ea s-a îmbolnăvit grav de când a murit mama. Nu poate lucra şi am decis cu fratele s-o ajutăm. Dar cu ferăstraiele acestea abia de ne târâm picioarele prin pădure.
Dorim să învăţăm, dar nu avem posibilitate. Pădurea ne omoară.

De ce trebuie să pătimim pentru tata?… Tata a fost arestat în 1944 şi noi până în prezent nu ştim unde se găseşte. Apelăm la înţelegerea Dvs, în situaţia grea în care ne aflăm şi încă o dată vă rugăm să examinaţi scrisoarea noastră amară şi să ne răspundeţi la ea pe adresa: regiunea Tiumen, raionul Kondin, sectorul Urai, Mârzenco Ivan Vasilevici”

Deciziile autorităţilor pe marginea scrisorii au fost “otkazati” (a se respinge – n.r.). În total, din familia Mârzenco au fost deportate 30 de persoane, pe parcursul a patru valuri de represiuni – 1941, 1944, 1949 şi 1953.

Autorul scrisorii a supravieţuit Gulagului, are în prezent 74 de ani şi locuieşte în or. Chişinău. “Îmi amintesc că mama a murit după trei luni de Gulag. Eram disperaţi. Câştigam câte 200 – 300 de ruble la tăiatul pădurii. Ne ajungea să cumpărăm o căldare de cartofi sau de o pâine. Când am scris scrisoarea, speram să fim ajutaţi să ne întoarcem acasă. Odată cu trecerea timpului, am uitat, însă, de ea. Nu am primit niciun răspuns”, ne spune Ion. Acesta împreună cu fraţii au revenit în Moldova în 1956, după moartea lui Stalin. Ion şi-a găsit tatăl după o despărţire de 12 ani. Fostul primar de Tătăreşti îşi schimbase numele şi locuia într-o cameră cu geamul pe jumătate acoperit cu scânduri, care dădea spre un parc din or. Lvov, Ucraina. “Nu m-a recunoscut. Aveam opt ani când am fost despărţiţi unii de alţii. A început să plângă de bucurie când a aflat că toţi fraţii am supravieţuit în greaua încercare…”, ne mai spune protagonistul scrisorii.

Svetlana Corobceanu