Ion Ungureanu, atacat de rinoceri

Foto: Nadea Roșcovanu

”Fac parte dintr-o generație de sacrificiu. M-am născut la 2 august 1935, într-o Țară care era Țară”, îmi spunea Ion Ungureanu într-un interviu pe care i l-am solicitat în vara lui 2005, pentru Jurnal de Chișinău.

Maestrul mi-a povestit atunci despre părinții săi, despre satul natal: ”Tatăl meu, Spiridon Ungureanu, deși nu a mers nici o zi la școală, fiind țăran din talpă, a învățat singur să scrie și să citească, el avea și o bibliotecă cu sute de volume în limba română. Când au venit rușii, tata a îngropat biblioteca; în 1941 a dezgropat-o; iar în 1944, a îngropat-o din nou și n-a mai avut curajul s-o scoată la suprafața pământului. Pe vremea foametei, în 1947, tata a murit și a dus cu el taina despre locul unde ”înhumase” cărțile. Eu am făcut patru clase în satul meu, la Opaci, apoi am învățat la Zaim, chiar în clasa unde a învățat și Mateevici. Cu toate că mama, pe nume Marfa, rămăsese văduvă cu 6 copii, ea n-a vrut ca să rămân la coarnele plugului, ci m-a trimis la studii”.

Ion Ungureanu a învățat actoria la Școala de Teatru ”Șciukin” din Moscova, în epoca ”dezghețului hrușciovist”. La Moscova a avut parte de cei mai luminați profesori, mulți dintre ei veniseră din gulag-urile siberiene. ”După educația primită de la acești pedagogi, noi studenții din grupul moldovenesc, ne-am întors acasă antisovietici”, mărturisea Ion Ungureanu.

”Luceafărul”, in bastion al limbii române

În 1960, revenit la Chișinău, a fost liderul grupului moldovenesc de absolvenți șciukiniști care fondaseră Teatrul ”Luceafărul”. Anii 60-70 au adus glorie Teatrului ”Luceafărul”, acesta a ajuns un nucleu al mișcării de eliberare națională. În perioada 1964-1971, Ungureanu a activat în calitate de director al Teatrului ”Luceafărul”, dar autoritățile s-au grăbit ”să-i pună capac” trupei ce devenise un bastion al limbii române. După lectura piesei ”Doina” de Ion Druță, lui Ungureanu i s-a interzis să monteze acest spectacol. ”În 1971 am fost elibarat din funcția de regizor-șef. Nu mi-a mai fost dat să-l montez pe Druță în limba română, abia mai târziu l-am montat la Moscova, în limba rusă. Piesele ”Sfânta sfintelor” și ”Biserica Albă”, montate la Teatrul Armatei din Moscova, s-au bucurat de un succes enorm”, își amintea Ion Ungureanu în interviu.

Ion Ungureanu: ”Bântuie printre noi rinocerita”

Maestrul era indignat că în 2005, cu puțin timp înainte de discuția noastră de la redacția Jurnalului de Chișinău, Voronin câștigase alegerile, comuniștii reveniseră la putere: ”Azi aruncăm cuvinte grele în adresa puterii sovietice, dar dacă stăm și ne gândim mai bine, vedem că puterea sovietică e în noi. Comunismul l-am readus la urnele de vot noi înșine, e un păcat pe care trebuie să-l recunoaștem. Suntem singurul popor din URSS care am făcut gestul rușinos de a-i readuce pe comuniști în fruntea statului. Această certitudine mă apasă și mă macină”.

Cel care a reinstalat la locul său inițial statuia lui Ștefan cel Mare, a restaurat Catedrala din centrul Chișinăului, a deschis Teatrul ”Eugene Ionesco” și a contribuit la revigorarea Teatrului Național ”Mihai Eminescu” în perioada când a fost Ministru al Culturii și Cultelor al R. Moldova (1990-1994), sublinia în iulie 2005: ”Bântuie rinocerita printre noi, totul e minciună, abia dacă mai deslușim o vagă prezență a adevărului pe ici-colo. Când trec pe lângă monumentul lui Ștefan cel Mare, îmi amintesc cum l-am inaugurat, la 31 august 1990, în fața unei mulțimi de sute de mii de oameni, și mi se rupe inima că avântul de-atunci s-a risipit, idealurile au fost pângărite”…

Rinocerul nr.1 a refuzat să declare Doliu Național pe 31 ianuarie

Marți l-am petrecut pe ultimul drum pe Ion Ungureanu. Din nefericire, traversăm o perioadă a ”înghețului dodono-putinist”. Istoria se repetă: după dezgheț vine îngheț, apoi iar dezgheț, dar până atunci mai avem de așteptat. Mulți dintre noi tremură nu atât de frig, cât de frică. Auzim răgetul rinocerilor roșii, ne îngrozește tropăitul lor. Am redevenit bănuitori, nehotărâți, precauția noastră se transformă ușor în lașitate.

Din necrologul oficial publicat cu ocazia decesului lui Ion Ungureanu, necrolog greoi, scris bombastic, într-un limbaj de lemn, semnat de conducerea de vârf a RM, precum și de cei mai renumiți oameni de creație autohtoni, a fost radiat cuvântul ”român”. Peste tot unde ar fi fost firesc să se scrie ”român”, figurează cuvântul ”național”. E trist, dar cuvântul ”național”, în atare împrejurări, începe să trezească dezgust.

De ce conducătorii de vârf au semnat un astfel de necrolog cu pronuțate amprente demagogice? În fond, e clar de ce. Dar cum de au acceptat oamenii de creație să-l semneze? Oare sunt contaminați și ei de rinocerită?

O maximă sfidare la adresa regretatului Ion Ungureanu a venit din partea cui? Din partea Rinocerului nr.1 al Republicii Moldova. Dodon a refuzat să semneze un decret prin care ziua de 31 ianuarie ar fi putut fi declarată Zi de Doliu Național. Ce semnal ne-a transmis președintele RM prin refuzul său? Că își poate permite oricând să-și bată joc de poporul ”său”? Că-l poate îngenunchia fără efort? Că e mai presus de marile personalități, cu merite reale? Că a și pornit ofensiva împotriva românismului, la comanda Kremlinului?

Dar dacă refuzul de a semna decretul e doar o dovadă că Rinocerul nr.1 se teme de Ion Ungureanu? Domnule Ion Ungureanu, iertați-l pe cel care v-a pângărit memoria, iertați-i pe rinocerii care fac front comun cu el.

Dumnezeu să Vă odihnească, domnule Ion Ungureanu, ne rugăm pentru liniștea Dumneavoastră în lumea celor drepți.

The following two tabs change content below.