Ioannis Romanides, personalitate copleşitoare // OAMENI ŞI CĂRŢI

Cântarea pe buze o avea neîncetată, lacrimile de-a pururea şi peste acestea înflorea dragostea, iar vârful bunătăţilor, care este smerita cugetare, le cuprindea pe toate. (Viaţa Sfintei Parascheva)

14 octombrie anul trecut, hramul oraşului Iaşi a însemnat nu numai închinarea la moaştele Sfintei Parascheva, ci şi conferinţa de la Universitatea „Al. I. Cuza” – „Teologia ca trăire din perspectiva învăţăturii părintelui Ioannis Romanides”, susţinută de Mitropolitul Hierotheos  Vlachos din Grecia.

I. Romanides s-a născut în 1927 într-o familie originară din Capadocia Pontului, care în acelaşi an a emigrat în America. A studiat în universităţi din America şi Franţa, la facultăţi de teologie ortodoxă, catolică şi protestantă. A obţinut titlul de doctor al facultăţilor de teologie ale universităţilor Kapodistria din Atena şi Harvard din America.

Este apreciat pentru contribuţia sa la revigorarea şi emanciparea conştiinţei teologice în a doua jumătate a sec. XX, având ca temei redescoperirea Tradiţiei Patristice.

 

În 1965, teologul rus pr. prof. G. Florovsky a fost îndepărtat de la Facultatea de Teologie Holy Gross Brookline, pentru că la întrebarea unui student dacă trebuie să îngenunchem duminica a răspuns: „Sfintele canoane ale Bisericii nu permit acest lucru”. Unii cred că a fost demis şi pentru etnofiletism, dar pr. Ioannis Romanides şi-a dat şi el demisia în semn de solidaritate, pentru a arăta că nu se face „negustorie de principii” când e vorba de canoane.

 

G. Florovsky, în Etapele evoluţiei teologiei ruse, scria despre „captivitatea babilonică” a raţionalismului şi scolasticismului în care a căzut teologia ortodoxă rusă de pe timpul lui Petru I. Prof. pr. Romanides dezvoltă tema îndepărtării de Tradiţia Patristică, vorbind despre apusenizarea culturală a Greciei în sec XIX, după cea a ruşilor în secolul XVIII. Cartea  Teologia patristică (trad. pr. Gabriel Mândrilă), apărută la Bucureşti în 2011, cuprinde prelegerile de-a dreptul captivante, expuse de prof. Romanides la Universitatea Aristotelică din Thesalonic. El repeta mereu că elinii roméi din Răsărit au rămas fideli Tradiţiei Patristice, pe când în Spania şi Franţa roméii aserviţi faţă de germani pierd vechea legătură cu Constantinopolul şi devin „agramaţi ca francii, care nu ştiau deloc limba elină şi nu scriau corect în limba latină”.

 

Constata că după 1821 modelele culturale ruse şi germane au influenţat universităţile şi academiile Greciei, şi că teologia modernă, influenţată de cea rusă, nu este o teologie patristică, ci „aprecieri subiective a ceea ce este Tradiţia Patristică”. Era nemulţumit că şcolile catehetice de enorie îi învăţau pe greci pietisme, sloganuri, cântecéle şi explicaţii protestante de tip raţionalist  ale Sf. Scripturi. Deşi foarte controversat, cuvântul său avea mare greutate, pentru că trecuse prin şcolile tuturor confesiunilor creştine şi înţelegea teologia ca trăire, nu ca simplă pasiune pentru cercetare ştiinţifică.

 

Iată-mă!

 

I. Romanides consideră că în om există două credinţe: una encefalică, raţională, şi una a inimii, cea care îl îndreaptă pe om. Explicarea Scripturii i se pare posibilă doar prin metoda teologică. Cei care folosesc cugetarea filozofică mai repede cad în erezii, pentru că fac distincţii metafizice, şi nu empirice, bazate pe experienţa îndumnezeirii. Pe mine mă impresionează firescul cu care răspunde omul din Biblie: „Iată-mă!”, atunci când este chemat de Dumnezeu.

 

Cuvintele şi conceptele nu coboară din cer – afirmă Romanides –, nu există o limbă dumnezeiască, ci limba este rezultatul nevoilor omeneşti. Rascolnicii ruşi ar trebui să citească la Romanides: „Sf. Scriptură nu a venit din cer ca un text scris”, ci a fost precedată de întâlniri concrete cu Dumnezeu. Fie că îl vedea ca pe Îngerul Sfatului cel Mare, ca pe cel care se luptă cu Iacov sau ca pe Rugul aprins, Dumnezeu era accesibil omului doar după detaşarea de cei necuraţi şi neştiutori, după descălţări de sandale şi purificări. Deci Scriptura nu are ca scop descrierea lui Dumnezeu cel indescriptibil, ci comunicarea acestor experienţe ale întâlnirii cu El.

 

De la botezul apei la cel al Duhului

Cele trei etape în lucrarea îndumnezeitoare a lui Dumnezeu sunt numite în cartea profesorului Romanides stadii duhovniceşti.

La nivel iniţial, este o simplă primă luminare, numită şi „nou-luminare”. Luminarea inimii de către Duhul Sfânt se identifică la nivel ultim cu rugăciunea minţii. Era starea catehumenilor de curând botezaţi, nou-luminaţi, care trebuia să ajungă la rugăciunea minţii de la Paşti până la Cincizecime, dacă erau îndrumaţi de un duhovnic experimentat. Dacă nu ajungeau, din cauza lenei sau a lipsei de catehizare, tradiţia îi considera „căzuţi într-o oarecare stagnare duhovnicească”.

A doua etapă este vederea duhovnicească a Luminii necreate dumnezeieşti, despre care scrie foarte mult un Sfânt Părinte poet, Simeon Noul Teolog.

Etapa a treia, a celor desăvârşiţi, este vederea duhovnicească neîncetată.

Romanides atestă şi fenomene paradoxale din Noul Testament, când se ajunge la îndumnezeire (theosis) înainte de botez (sutaşul Corneliu, Apostolul Pavel).

 

Şi noi ajungem să constatăm un paradox: anume în spaţiile „agramate” pe timpuri s-a afirmat cu putere colecţia patristică „Sources Chrétiennes”, care face accesibile multe din scrierile Părinţilor (a depăşit 500 de volume publicate).

 

Nina Negru

The following two tabs change content below.