Întrebări fără răspuns

adrian-ciubotaru.f.nadea-roscovanu-1024x716

De vreo doi ani de zile încerc să fac față unei provocări: la îndemnul redactorului-șef al „JdC”, caut, săptămânal, răspunsuri la întrebările pe care le iscă viața politică, mai precis, evenimentele, gesturile, faptele și declarațiile oamenilor politici din țară și de peste hotare. De multe ori, pentru a oferi o interpretare plauzibilă, e destul să apelez la bunul-simț, bineînțeles în măsura în care acesta mă caracterizează.

Când mă confrunt cu o penurie de informație sau, cum se mai întâmplă în R. Moldova, cu multă dezinformație, nu mă salvează nici bunul-simț, nici capacitatea de a gândi logic și analogic. În aceste cazuri, apelez la intuiție, mai rar – ocolesc subiectul. La nevoie, pot ghici și în cafea, nădăjduind în taină că voi comite o cantitate acceptabilă de erori și că voi spune cât mai puține prostii. Oricum, mă simt obligat mereu să caut răspunsuri, o obligație, până la urmă, contractuală.

Cu toate acestea, există întrebări la care nu am avut niciodată un răspuns, oricât de vag. Nu că nu m-aș fi încumetat să-l caut, pur și simplu, nu l-am găsit. Cu timpul, lista a devenit atât de lungă, încât mi-am dat seama că aș putea să o public în foileton la „JdC”. Foiletonul ar fi, desigur, o exagerare, dar m-am gândit că cel puțin un articol merită consacrat nu numai răspunsurilor la întrebări, ci și întrebărilor fără răspuns. Mai ales că, în ultima vreme, cele din urmă riscă să le depășească, numeric, pe primele.

De ce lupta cu corupția ia neapărat la noi formele grotești ale unei telenovele sau vodevil de mahala, în care justiția triumfă prin demascarea și punerea demonstrativă la stâlpul infamiei a celor vinovați? De ce polițiști prinși cu mita trebuie umiliți (de alți ofițeri) în prezența colegilor (ofițeri și aceștia), iar „execuția” – filmată și aruncată ca un os poporului? De unde această tirajare sadică a pedepsei prin umilire? Ce e cu această „revoluție culturală” care se căznește nu atât să înfăptuiască justiția, cât să-l înjosească pe inculpat? De (prea) multe ori – înainte de a-i dovedi culpa!


Așadar:

Ce a făcut Dorin Chirtoacă cu împuternicirile pe care i le-a acordat parlamentul în iunie, votând Legea privind statutul mun. Chișinău? Pe de altă parte, de ce discuțiile purtate pe marginea proiectului de lege s-au încheiat după ce acesta a fost aprobat? Tot așa cum se încheie la noi toate dezbaterile din presă odată cu epuizarea evenimentului care a stârnit aceste dezbateri.

Când o să ne învățăm să dezbatem chestiuni legale de fond, nu încălcarea recurentă a legilor? Cum să facem așa ca și cetățenii, nu numai ONG-urile sau mass-media, bucuroase că au ce monitoriza și semnala, să priceapă că, în cazuri ca cel menționat mai sus, problema nu e în acordarea unor împuterniciri suplimentare primarului actual al capitalei, ci în faptul că o atare decizie este, în principiu, antidemocratică, contravenind normelor și legilor în vigoare?

De ce comentatorii, discutând pe marginea unor subiecte ca acesta, le analizează doar în contextul conjuncturii și personajelor care le-au făcut posibile? Ce trebuie să înțeleagă cetățeanul dintr-o asemenea dezbatere: că legea este rea numai pentru că e în favoarea unei guvernări proaste? Cu alte cuvinte, dacă parlamentul ar acorda asemenea prerogative unui conducător bun, cu adevărat reformator, depășind astfel cadrul legal, legea ar deveni, automat, bună?

De ce lupta cu corupția ia neapărat la noi formele grotești ale unei telenovele sau vodevil de mahala, în care justiția triumfă prin demascarea și punerea demonstrativă la stâlpul infamiei a celor vinovați? De ce polițiști prinși cu mita trebuie umiliți (de alți ofițeri) în prezența colegilor (ofițeri și aceștia), iar „execuția” – filmată și aruncată ca un os poporului? De unde această tirajare sadică a pedepsei prin umilire? Ce e cu această „revoluție culturală” care se căznește nu atât să înfăptuiască justiția, cât să-l înjosească pe inculpat? De (prea) multe ori – înainte de a-i dovedi culpa!

Înțeleg oare guvernanții de azi că strângerea șurubului în direcția unui regim autoritar-polițienesc popular (e evidentă dorința stăpânilor de azi ai RM-ului de a plăcea mulțimii, drept dovadă, chiar spectacolul „reinstaurării ordinii” la care asistăm zilnic la tv) solicită niște resurse financiare, dar și umane de care țara, efectiv, nu dispune? Cineva dintre consilieri le-a spus vreodată că o dictatură cu priză la mase, și au fost destule, cere mulți bani, în special pentru pâine și spectacole? Și că, în cazul în care vor să controleze, fie și relativ, dar în timp, tot ce (mai) mișcă într-o țară pricăjită ca RM, o pot face eficient numai prin violență? Sunt ei gata pentru violență? Cât de mare trebuie să fie ajutorul „partenerilor de dezvoltare” ca să nu se ajungă la acel stadiu al popularității în care puterea să nu-și mai poată permite luxul democrației mimate?

În sfârșit, cea mai tare întrebare din ultima vreme: de ce au fost scoși din cursa pentru președinție Lupu și Leancă? Și cum se face că Leancă a revenit? Să nu-mi spuneți că decizia a fost dictată de sondajele interne, de factorii externi și că, mai ales, a fost luată miercuri dimineață!

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)