”Într-o bună zi, România se va ridica reîntregită”

Scriitorul Miron Scorobete la Radio Cluj

Interviu cu Miron Scorobete, poet, prozator, publicist, Cluj, România

– Stimate Domnule Miron Scorobete, ați avut în adolescență un profesor preferat, cel de istorie. Numele lui era Constantin Sturzu, iar soția sa, Doamna Dina, profesoară de muzică, era vară primară cu Alexie Mateevici. Acest cuplu de dascăli păstrau în casa lor din Deva originalul Imnului ”Limba noastră”. Povestiți-mi, vă rog, despre acești profesori cu o biografie zbuciumată.

Eu am fost elev la Şcoala Pedagogică din Deva între anii 1949-1953. În anul II sau III, timp de câteva luni l-am avut profesor de istorie pe Domnul Constantin Sturzu. Moldovean de dincoace, dar căsătorit cu basarabeancă, nemembru de partid, făcea parte din cei priviţi cu suspiciune (Stalin încă trăia!), astfel că era mutat de colo-colo, mai mult ca suplinitor decât ca profesor definitiv. Istoric adevărat, şi prin formaţie dar şi prin vocaţie, dădea viaţă acelei mumii care era istoria aceea împietrită, plină de date şi nume imposibil de memorat, şi, ca în basm, făcea din ea o fată frumoasă, debordând de viaţă, de care era imposibil să nu te îndrăgosteşti. Fusese colaborator al lui Iorga. Azi o asemenea precizare sună laudativ, dar atunci era o plagă pe care nu ştiai cum s-o ascunzi: Iorga era interzis, considerat un mare duşman al poporului. I-am căzut domnului profesor cu tronc, m-a iubit ca pe copilul lui, copil pe care nu-l avea. Era căsătorit cu Doamna Dina, profesoară de muzică, tot la şcoala noastră.

– Cum arăta Doamna Dina, cum v-o amintiți?

Doamna Dina avea o figură aristocratică: blondă, foarte înaltă, subţire, cu gesturi elegante, la aspect semăna cu guvernantele germane din filme, la fire însă era exact contrariul, de o bunătate, de o gingăşie, de o generozitate inimaginabile. La Şcoala Pedagogică muzica era la mare cinste, un element didactic de primă mărime, astfel că profesorii de muzică aveau prestigiu, conduceau coruri cu care făceau numeroase repetiţii, tot atâtea prilejuri de comunicare cu elevii.

Cam la atât s-au rezumat relaţiile noastre din acel timp. Eu m-am stabilit la Cluj, dânşii s-au pensionat şi am pierdut orice legătură.

Dar legătura s-a refăcut mai târziu. Eu am fost cooptat le Editura Tineretului care-şi deschisese o filială la Cluj. Acolo m-am trezit într-o zi cu Domnul Sturzu. Scrisese un roman, istoric, fireşte, „Vatra legendelor”, şi voia să-l publice. Revederea noastră a fost o sărbătoare pentru amândoi, sărbătoare ce s-a prelungit vreo doi ani pentru că atunci atâta dura apariţia unei cărţi trecute prin toate sitele cenzurii. Interval în care dânsul a făcut mai multe drumuri la Cluj, iar eu mai multe la Deva. Atunci l-am vizitat acasă.

Soţii Sturzu ocupau o locuinţă proprietatea statului: două cămăruţe la parter, fără etaj, într-o curte comună cu alte clădiri mai mari. Acolo istoricul avea achiziţiile sale la care ţinea ca la propria viaţă, de care însă nu făcea caz, erau „compromiţătoare”. Până la reîntâlnirea noastră, Domnul Sturzu a făcut vreo şapte ani de puşcărie pentru că salvase de la distrugere nişte documente de arhivă. Dintre acestea, cam pe ascuns, pentru că avea totală încredere în mine, mi-a arătat manuscrisul romanului „Papucii lui Mahmud” de Gala Galaction, un craniu de bour cu coarnele întregi ca în stema Moldovei şi mi-a împrumutat, pe un termen scurt, Dosarul legat în piele al procesului lui Şincai, unde l-am identificat pe martorul Eminowitz, evident, unul din ascendeţii lui Mihai Eminescu (ştiţi că Eminovicii s-au stabilit în Bucovina în secolul XVIII venind din Ardeal, de prin părţile Blajului).

La masă, când Doamna Dina ne aducea bunătăţile, mi-a spus, printre altele – subiectele dădeau năvală, noi eram grăbiţi: „Am originalul poeziei ”Limba noastră” în manuscris”. Cum momentul era nepotrivit să cer să văd acel manuscris, am lăsat această curiozitate pe mai târziu. Apoi am plecat ca de obicei în grabă, la o altă vizită, încât nu am văzut poezia şi nu am avut-o în mână. Era cât p-aci să o am, dar, ca multe alte şanse, am ratat-o şi pe aceasta.

Miron Scorobete cu fiica Luminița Vlașin, artist plastic.

– Nu ați mai revenit la Deva, peste ani?

În  perioada de glorie a Cenaclului Flacăra, la un spectacol al acestuia de la Cluj, i-am spus lui Adrian Păunescu: ”Uite, eu aş putea să-ţi aduc originalul poeziei ”Limba noastră”. Ştiu că nu e voie, dar cum tu ai reuşit să readuci la viaţă „Treceţi batalioane române Carpaţii”, găseşte o formulă să o lansăm şi pe aceasta, eventual, să arătăm în direct manuscrisul, uitaţi, un document de istorie literară”… El a fost de acord: ”La un viitor prilej o facem”. Prilejul n-a mai venit, sau nu am ştiut noi să-l identificăm. Nu am reușit să scăpăm de la pieire nepreţuitul manuscris.

Precum am spus, soţii Sturzu nu aveau copii. De cum au murit (în condiţii groaznice, îmi povesteau foştii colegi de la Deva), locuința, foarte solicitată, a fost atribuită cuiva care a aruncat tot ce a găsit acolo la gunoi.

Nu îmi dau seama dacă aceşti doi oameni de o nobleţe spirituală excepţională, intelectuali de rasă, patrioţi desăvârşiţi, au mai apucat să predea cuiva de nădejde ceva din ceea ce ei considerau a fi tezaur şi în realitate era. Mă îngrozeşte gândul că totul s-a pierdut definitiv.

– Poate că au predat originalul poemului ”Limba noastră” la vreun muzeu, la vreo bibliotecă?

De predare la instituţii, – muzeu, bibliotecă, – nu putea fi vorba. Azi, pentru cine nu a trăit atunci, e imposibil să reconstituie realitatea acelei epoci. Domnul Sturzu dacă ne-ar fi arătat poezia „Limba noastră” în clasă, pe când eram elevi, ar mai fi făcut nişte ani de închisoare, iar dacă ne mai punea şi să o memorăm, pedeapsa i se dubla.

Numele Basarabia era interzis, împreună cu tot ce ţinea de ea, în frunte cu Alexie Mateevici. Sigur, nu veţi crede, dar vă puteţi documenta: era interzis numele România. Patria noastră era RPR.

Am făcut parte din prima redacţie a ”Tribunei” reapărute în 1957. Un studiu substanţial despre Eminescu, la o aniversare, a fost scos de cenzură. Nu avea nici un fel de hibă ideologică, autorul ştia cum să-l facă să poată trece, dar între localităţile în care poetul şi-a făcut studiile era amintit şi Cernăuţi, fără nici o conotaţie, doar că elevul Eminovici Mihai a frecventat şcoala de acolo. Dar numele Cernăuţi nu putea fi tipărit în RPR.

Pan Halippa era în închisoare, ca şi colegii săi de Românie Mare, Maniu, Brătianu şi toţi ceilalţi, toţi supravieţuitorii din Sfatul Ţării, de la Cernăuţi şi de la Alba Iulia. În cărţile de istorie România din 1918 era un stat imperialist care a anexat teritorii străine, iar acestea au tot dreptul să se desprindă de statul care le-a ocupat abuziv.

Nu ştiu cum să mă fac înţeles. Atunci cuvintele nu aveau sensul din dicţionar, totul se traducea automat într-o limbă standard. Nouă acum propoziţia spusă de Doamna Dina Sturzu: „Am originalul poeziei Limba noastră în manuscris” ne sună firesc, ba parcă simţim şi mândria şi bucuria că dânsa are în sertar o asemenea nestemată, „un şirag de piatră rară”. Atunci însă acel robot nevăzut dădea vocabulelor acest sens: „Am în manuscris un manifest antisovietic, plin de naţionalism şovin”. Tot ce deapăn eu aici cu lejeritate, în condiţiile de atunci era activitate subversivă. A ţine în casă originalul ”Limbii noastre”, ba a te mai şi lăuda cu asta, ba a o mai şi arăta, era foarte periculos.

– Adevăratul patriotism s-a păstrat, totuși, în Republica Populară Română?

Ca să reconstituim cât de cât atmosfera. Noi am fost mulţi fraţi, împrăştiaţi care pe unde. Făcusem şcoala sub Carol al II-lea, apoi sub Mihai I şi Antonescu, epoci ce ne erau vii în memorie. Când ne adunam toţi la casa părintească, prima noapte era în întregime dedicată evenimentului şi pe parcursul ospăţului cântam de toate, de joc, doine, colinde (vara, dar ele ne reînviau copilăria), romanţele în totalitate, după care venea rândul cântecelor din primele clase şcolare, totul încununându-se cu imnuri şi marşuri patriotice. Când însă ajungeam la ”Treceţi batalioane române Carpaţii”, apoi la ”Deşteaptă-te române”, Mama speriată sărea: ”Mai încet, măi, c-or veni şi v-or închide!”… Şi cu toate că, prudenţi, fredonam doar în surdină, Mama trăgea perdelele ca la camuflaj, deşi fereastra dădea nu în uliţă, ci în grădină, pe unde nu umbla nimeni. ”Deşteaptă-te române”, Imnul Naţional de azi, îl şopteam ca să nu ne închidă. A fost interzis pe toată perioada comunistă. În Decembrie 89, revoluţionarii l-au cântat tocmai ostentativ, pentru că era interzis.

– Ce știați despre Basarabia în acea perioadă?

Noi ne născuserăm în România Mare şi ştiam că Basarabia e România, dar ne-a fost luată de ruşi. Apropo, Tata, ţăran dar sergent, cel mai mare grad pe care un civil îl putea avea, a participat şi la cedarea Ardealului, şi la a Basarabiei. Când venea la mine în Cluj, până mă duceam eu la redacţie, el stătea, ore întregi, pe o bancă şi se uita la grupul statuar al lui Matei Corvin. Când reveneam îmi arăta: Uite pe aici am defilat, am îngenuncheat şi am sărutat pământul, apoi ne-am retras că aici era ţară străină… În Basarabia tot aşa, numai că acolo au fost şi prinşi de ruşi şi luaţi prizonieri. Noroc că, în urma unor tratative între autorităţi, au fost lăsaţi să revină în România.

Imediat după 1943-44, peste tot am avut foarte mulţi colegi basarabeni. Cunoşteam astfel Basarabia direct, venise ea la noi, dar alungată de acasă. Pe un basarabean coleg de la Deva, Constantin Samochiş, l-am avut coleg şi la Cluj, unde apoi a trăit până s-a stins. Mi-a fost unul din cei mai apropiaţi prieteni… În legătură cu el vreau să vă povestesc o întâmplare.

24 Ianuarie era interzisă ca sărbătoare, dar noi făceam tot posibilul să încălcăm dispoziţia. În 1959, la Centenarul primei Uniri, ne-am adunat la statuia lui Matei Corvin, am făcut o horă uriaşă, am cântat și am jucat Hora Unirii, ceea ce era total interzis. Aşteptam să vină miliţia, aveam de gând să ne luăm la luptă cu ei. Eu eram lângă Romulus Rusan şi lângă Rodica, sora lui. Constantin Samochiş, nu se putea să lipsească, ne-a făcut o fotografie. A executat-o rapid şi a doua sau a treia zi mi-a dat-o. Eu, foarte încântat, i-am arătat-o lui Rusan, cu care eram coleg de redacţie la ”Tribuna”. El: ”Formidabil, fugi şi spune-i să-mi facă şi mie una”. Eu m-am dus la Costică, el, luându-mă de o parte să nu ne audă cineva: ”Ascunde-o, bag-o sub jerseu, fugi acasă şi arde-o, să nu cumva să ţi-o vadă cineva, n-o mai arăta la nimeni. Cum, n-ai auzit? Îi caută pe toţi cei care au jucat Hora Unirii, pe unii i-au prins şi i-au închis. Fugi şi arde-o”… N-am ars-o, dar am ascuns-o în beci. O mai am.

O altă fostă colegă de la Deva, stabilită după facultate în Cluj, e profesoara de română Virginia Perju, bsarabeancă, născută Ionaşcu. Noi îi spunem Ica. Soţul său, tot basarabean, reputat profesor universitar de Agronomie, a primit cu ani în urmă ceva distincţii la Chişinău, Doctor Honoris Causa sau aşa ceva.

Ea era verişoară cu Stela Popescu şi nepoata marelui Mitropolit al Ardealului Antonie Plămădeală. Când la noi mergeau lucrurile foarte rău, lumea era descurajată, se zvonea de atacuri asupra României, eram cu toţii speriaţi, Virginia Perju s-a dus la ÎPS Antonie şi i s-a plâns. ”Cred că nu ne mai putem salva, se tânguia ea, nu mai văd nici o scăpare”… Atunci ierarhul, care zăcea, era pe ducă, i-a zis: ”Nu dispera! Ascultă ce-ţi spun, dar bagă bine în urechi: dacă ar pieri cu totul, tot patriotismul din România, există Basarabia şi de acolo ne va veni salvarea. Din Basarabia patriotismul nu va dispărea niciodată”.

O carte cu autograf de la Grigore Vieru (a.1994), păstrată cu pietate de Miron Scorobete.

– În anii 80, cum ajungeau la Dvs. informații despre Basarabia?

În anii 80, când Basarabia era nu în altă ţară ci pe altă planetă, primeam de la colegi numere din ”Literatura şi Arta”, procurate cine ştie cum, şi mă chinuiam cu chirilicele, dar nu-mi scăpa un rând necitit.

– În 2018 marcăm Centenarul Marii Uniri. Cum vedeți Dvs. acest Centenar?

Cum văd Centenarul Marii Uniri? Depinde la care ochi vă referiţi, unul îmi râde, altul îmi plânge. Sunt trist să constat că în loc să ne avântăm în secolul XXI, am căzut în prăpastia pe care tocmai am evocat-o. Suntem în plin stalinism. Dar mai rău, într-un stalinism recondiţionat, sofisticat, digitalizat. Stalinismului clasic i-am rezistat. În România nu a prins deloc. De la intelectualii cei mai de vârf până la ultimul cioban, toată lumea l-a respins instinctiv. Era resimţit ca un corp străin şi acest oragnism sănătos care e poporul român şi-a activat reacţia de respingere.

Acum însă neomarxismul acţionează ca Sida, nu taie capete, nu deportează, nu înfometează planificat, distruge doar imunitatea. Distruge-i unui organism imunitatea şi apoi nu-i mai face nimic, se va degrada singur. Cum s-a dat asaltul asupra Muzeului Ţăranului Român? Cu sticle Molotov, cu tancul? Nu, discret, elegant, atractiv chiar: cu filme LGTB. Şi ce se ataca? Guvernul, Parlamentul, Preşedinţia? Nicidecum. Doar identitatea, tradiţia, credinţa creştină, imunitatea adică. Aceleași lucruri se petrec la scară mare peste tot şi clipă de clipă.

Aşa se explică de ce poporul e indiferent la nelegiuirea cu care acest an e mânjit. Pentru că nu e doar incompetenţă, neglijenţă, incultură – astea se mai pot scuza. Dar nu! E acţiune gândită, planificată, dirijată la computer. Nici un atac asupra Centenarului nu i-ar fi putut face atâta rău ca acesta: anularea lui.

S-a desfiinţat amărâtul acela de Departament Centenar, care chiar dacă nu făcea nimic, măcar era acolo, ca o firmă, însemna ceva. Nu mai e. Nu există la nivel naţional o ciornă de Program de celebrare a Centenarului. Nu există un proiect dedicat Centenarului. Noi vedem România de acum o sută de ani triumfal pentru că era mare. Era, e drept, şi aşa, dar nu numai aşa. Era şi biata Românie abia ieşită din război, distrusă, sărăcită, cu sute de flăcăi morţi, cu sute de părinţi rămaşi fără ajutor, cu sute de copii orfani. Şi în starea aceea, România, ca orice mamă, şi-a încordat puterile câte i-au mai rămas şi şi-a cinstit copiii care şi-au dat viaţa pentru ea şi a făcut cum a putut: Crucea de pe Caraiman trecută în Cartea Recordurilor, Mausoleul de la Mărăşeşti, Mousoleurile de pe celelalte câmpuri de luptă, monumente în fiecare comună cu vulturul acela de bronz, cu plăci de marmură cu numele eroilor, Sarcofagul Ecaterinei Teodoroiu, Arcul de Triumf, Monumentul Eroilor Aerului, Ansamblul Recunoştinţei fără de Sfârşit de la Târgu Jiu. Astea le-a făcut acea biată Românie abia ieşită din război. România de azi, după multe decenii de pace, cu cea mai mare creştere economică din UE: nimic, dar absolut nimic.

Singurul, dar absolut singurul monument care să aducă un omagiu celor ce şi-au dat viaţa pentru ca România să existe, este Catedrala Mântuirii Neamului. Dar cu ce furie propovăduitorii toleranţei, ai acceptării celuilalt, ai dreptului de a avea convingeri proprii s-au năpustit asupra ei! Proiectarea unei megamoschei nu i-a deranjat cu nimic; ridicarea unei biserici, enorm. Lui Dumnezeu nu-i plac spaţiile largi; lui Alah da, căci el e Akbaru.

Şi totuşi…

Eu nu mă uit (cu celălalt ochi, cel care râde) la Centenar doar ca la o aniversare, oricât de măreaţă ar fi, oricât de încărcată de semnificaţii ar fi. Pentru mine toată istoria este o transmitere, o predanie şi o preluare de la o generaţie la alta, un lanţ ADN. Ce-mi spune genomul 1918? Un miracol divin. Cu numai un an mai înainte, România era ştearsă de pe hartă. Mai rămăsese o palmă de loc, în perspectivă de a fi ocupată şi aceea. Autorităţile au predat Tezaurul Rusiei tocmai în virtutea acestei perspective, că şi acea ultimă palmă de pământ românesc va fi cotropită.

Duşmanul era în culmea fericirii că a cotropit-o aproape cu totul, nebănuind că de fapt ea e toată concentrată în acea palmă de loc, toată, dar nu aşa cum o desena harta, toată de adevărat: acolo, în acel pumn de pământ, cu România cea de pe hartă era şi Basarabia, şi Bucovina, şi Ardealul, astfel că atunci când s-a ridicat în picioare era de nerecunoscut: România dodoloaţă. Cum s-a putut? S-a putut pentru că la Mărăşeşti nu mai era România aceea micuţă, slăbuţă, desculţă şi neînarmată, la Mărăşeşti a luptat România întreagă, cu Basarabia, cu Bucovina, cu Ardealul, România Reîntregită.

Iar cum eu sunt tradiţionalist şi Genetica e în întregime bazată pe tradiţie, pe transmitere de gene, mie genomul 1918 îmi spune că, în ciuda tuturor piedicilor, în ciuda celor pe care le văd cu ochiul care plânge, România, într-o bună zi, care nu-i departe, în ura unora, spre uluirea tuturor, se va ridica reîntregită.

– Vă mulțumesc din inimă! Felicitări cu ocazia Centenarului!

Interviu de Irina Nechit