INTERVIU // Ion Mărgineanu: „Prima etapă a unirii s-a făcut”

Interviu cu Ion Mărgineanu, fost profesor de franceză și germană şi deputat în primul parlament al R. Moldova

Ion Mărgineanu, foto din arhiva personală

După o lună în care a străbătut peste 500 km, de la Bălţi la Alba Iulia, pentru a marca Centenarul Marii Uniri, profesorul Ion Mărgineanu, în vârstă de 77 de ani, a revenit la baştină. Nimic nu-i trădează oboseala, este plin de impresii şi energie acumulată de-a lungul călătoriei prin cele cinci judeţe şi zeci de localităţi din România. Profesorul a acceptat cu multă bunăvoinţă să ofere detalii legate de călătorie într-un interviu pentru JURNAL de Chişinău.

Stimate dle Ion Mărgineanu, cu ce gânduri v-aţi întors şi cum vă simţiţi?

Mă simt foarte bine, nici măcar nu mă dor picioarele, deoarece m-am pornit de acasă cu gânduri bune, cu gândul la Dumnezeu şi pe drum am avut multă susţinere din partea oamenilor. Înainte de a mă porni am lucrat mult fizic, de aceea nu am avut mari probleme cu distanţele acestea de 14-18 km pe zi. Feciorul mă tot întreba: „Tată, dar picioarele matale ce zic?”. Îi spuneam că nu mă dor. Am obosit, dar nu din cauza mersului, ci din cauza suprasolicitării din exterior.

Aveam nişte însoţitori care au aderat benevol la acest marş. M-au susţinut mult moral şi spiritual. O singură dată, când ne-am oprit pentru un popas, am văzut că eram ud la picioare, dar m-am schimbat repede şi nici măcar n-am răcit în acele zile.

Cum a fost drumul prin munţi?

N-a fost dificil, pentru că am întâlnit oameni tare cumsecade în România. Erau binevoitori şi înţelegători, vroiau să ne ajute, ne propuneau chiar să ne dea câte ceva la drum: mere, legume, ce aveau. Nu primeam pentru că nu aveam nevoie. Am avut asistenţa noastră tehnică, care staţiona la 10-15 km, fie înainte, fie în urma noastră. Veneau poliţiştii şi stăteau de vorbă cu noi. Cel mult doreau să facem o fotografie, mai mult nu au solicitat nimic. Din contra, au propus să ne ajute, să ne dea chiar nişte bani pentru motorină ori pentru ceea ce ne trebuie, dar am refuzat. Traseul era coordonat de echipa de la Iaşi. Seara, eram aşteptaţi la locul unde staţionam, la mănăstire, pensiuni. Oamenii ne întâmpinau cu multă bucurie. Poporul român este un popor civilizat, oameni interesanţi, înţelegători. Aş putea să vă povestesc săptămâni întregi despre întâlnirile pe care le-am avut de-a lungul drumului. Pentru mine acest marş a fost ca o facultate la o instituţie de învăţământ superior.

Cum v-a părut România privită din mers? Cum era răsăritul, apusul soarelui?

Dacă ai inimă bună, toate răsăriturile şi toate apusurile de soare sunt extraordinar de frumoase. Doamne fereşte de boală! În rest eram fericit că a trecut o zi, 20 de km, 50 de km, 100 de km etc. Erau zile când răsăritul soarelui ne găsea la al patrulea ori al cincilea km de mers. Alteori abia porneam. Depindea de cât parcursesem în ziua precedentă… Cântam romanţe, cântece de vitejie, cântece de dragoste. Un însoţitor pleca, altul ni se alătura. Jurnalista Ina Guţu a mers cu mine vreo patru zile până la Piatra Neamţ. Au fost şi discuţii. Dar de fapt, discuţiile prea aprinse în timpul mersului sunt un efort suplimentar asupra organismului. Noi le-am practicat, dar n-am făcut bine. Ne-au spus alţii, pe urmă.

Cert e că nu există o călătorie mai frumoasă decât cea în care mergi pe jos. Eu am trecut de multe ori cu maşina prin România, dar acum am văzut frumuseţea adevărată, dată de Dumnezeu, iar iarna e o frumuseţe de nedescris, mai ales la Lacul Roşu, la Cheile Bicazului, văleu, ce peisaje am văzut!

Aţi văzut animale sălbatice?

Am văzut, dar nu ne-au atacat. Am fost prevenit să nu mă pornesc singur prin munţi, dar nici n-am avut ocazia să fiu singur, deoarece mereu am fost însoţit de cineva. La Lacul Roşu s-a ataşat de noi un căţel tare frumuşel. Ne-a însoţit vreo 26 de km, pe urmă a dispărut. Ieri, la întoarcere, l-am găsit acolo, la Lacul Roşu. L-am hrănit şi ne-am luat rămas bun.

Unde veţi păstra tricolorul cu care aţi mers până la Alba Iulia, dle Mărgineanu?

Am depus acest tricolor la Muzeul Unirii din Alba Iulia. Alături de el am depus Declaraţia de unire a mişcării unioniste de la Bălţi. Directorul muzeului ne-a mulţumit, ne-a spus că le va păstra printre documentele de bază ale muzeului. Haina pe care o purtam, fiica mea, Violeta, a insistat să o las nepoţilor, să vadă că bunelul, străbunelul lor a fost cel care a străbătut distanţa aceasta de peste 500 de km pe jos. Pe parcurs, marşul a fost filmat, a fost realizat un documentar, există multe imagini postate şi pe pagina de Facebook: Ion Mărgineanu şi Unirea. Am primit mesaje de susţinere din toată lumea, din Noua Zeelandă, SUA, Europa, Olanda, Canada, oamenii mi-au adresat numai gânduri bune şi frumoase.

Aţi oferit un exemplu de curaj şi verticalitate, de dragoste de neam şi adevăr istoric. În viziunea Dvs., cum trebuie să fie profesorii de istorie din RM?

Aşa de interesantă e întrebarea aceasta. …Eu nu sunt cel care pot schimba lumea şi nici nu tind să o fac. Oricât m-aş strădui, nu aş reuşi şi trebuie să reies din ce pot să fac. Oamenii dacă vor să schimbe ceva trebuie să citească, să înveţe, altfel aşa vor muri în lâncezeala aceasta fără perspectivă. Iar sistemul de învăţământ trebuie să-şi concentreze atenţia pe ştiinţele practice, pe ştiinţele de viaţă, mai puţin pe teoretizări şi curriculum-uri de tot felul. Profesorii trebuie să fie motivaţi să-şi concentreze atenţia mai mult asupra copiilor.

Ce înseamnă unirea pentru familia Dvs.?

Părinţii mei, Maria şi Filip, au fost oameni muncitori, oneşti. Nu mi-i ruşine să spun că tata mi-a ars o bătaie înainte să merg la institut, că nu vroiam să mă duc. După aceea am terminat facultatea şi i-am fost recunoscător pentru susţinere. Mama mea avea patru clase, dar am crescut cu poveştile lui Creangă, cu poeziile lui Coşbuc, cu Hora Unirii şi alte cântece româneşti care se cântau în familia noastră. Cu vreo trei decenii în urmă, când mai erau în viaţă mama, socrii, unirea era de neînchipuit.

Acum în familia noastră unirea există. În viziunea mea, prima etapă a unirii s-a făcut deja. Atât doar că trebuie să i se dea un sens politic. Toate evenimentele ştiinţifice care au loc în RM se organizează cu participarea părţii române. Zilele acestea la Alba Iulia a avut loc un congres al spiritualităţii române la care au participat vreo 40 de personalităţi din Chişinău. Nu este oare o unire? Este o unire materializată. Nu sunt un idealist, sunt un om practic. Văd ce s-a realizat şi ce se face, inclusiv în domeniul comercial, la frontieră, unde procedura de trecere e mult mai uşoară. Unirea trebuie doar să se materializeze printr-un act definitiv, mai mult nimic.

Tot mai multe voci susţin că statul RM este unul falimentar. Dvs. ce credeţi, are el viitor?

Nu statul, ci poporul are viitor, dar numai în urma unirii cu România. Noi, din câte ştiu, am fost în situaţia de a ne uni, dar n-am găsit susţinere din partea română. Este greu de comentat acum…

Ne puteţi oferi detalii?

Am fost secretar de stat în comisia de politică externă la începutul anilor 90. Mulţi susţin că Mircea Snegur ar fi fost categoric împotriva unirii. Nu sunt de acord, el a fost foarte pragmatic şi realist în situaţia care era. La 24 ori 25 august 1991, a avut loc şedinţa biroului permanent al Parlamentului la care s-a discutat chestiunea legată de unirea cu România. Mircea Snegur, din câte ştiu, nu s-a pronunţat nici pentru, nici contra. Era obosit, a zis că nu mai rezistă şi că se duce acasă. Celor prezenţi le-a spus: „Voi cum veţi hotărî, aşa va fi”. Ulterior, o delegaţie a zburat cu un avion spre Bucureşti. Ziua, ştiam că mergem pe calea unirii, iar seara ni s-a telefonat şi ni s-a spus că mergem pe calea independenţei şi… s-a terminat vorba. Evoc aceste lucruri nu din auzite, ci în calitate de participant la acele evenimente.

Aş vrea să încheiem interviul pe o notă optimistă, în viziunea Dvs., când se va face unirea?

După cum spuneam, elementele principale ale unirii s-au petrecut. Dacă am umblat timp de o lună de zile prin România şi nimeni nu m-a întrebat cine sunt, de unde vin, unde mă duc, este un rezultat al unirii. Totodată, mii de basarabeni au fost prezenţi la sărbătoarea Marii Uniri de la Alba Iulia. Au venit cu transportul lor personal, au venit organizaţi în grup, numai ei ştiu cum. Acum urmează cea de-a doua etapă a unirii, care trebuie încadrată într-un conţinut definitiv, deplin şi ireversibil, pentru că unirea este unica şansă a poporului nostru de a exista şi de a rezista în faţa tuturor intemperiilor. S-au unit Germania, Laosul, Vietnamul, numai noi am rămas. Ruşine celor de la conducere! Unirea este o necesitate istorică, un drept al popoarelor, nu trebuie găsite motive de a spune că nu o facem. Realizarea ei ar fi un gest de înţelepciune a cercurilor politice din ambele state româneşti.

Interviu realizat de Svetlana Corobceanu

 

The following two tabs change content below.