Interviu inedit cu Aureliu Busuioc (23 decembrie 2003)

(Continuare din numărul din 1 noiembrie)

Foto realizat de Nicolae Răilean

Foto realizat de Nicolae Răilean

PN: Aţi reglat puţin conturile cu trecutul…

AB: Posibil, eu ştiu? În orice caz, mai am în lucru vreo două, nu ştiu dacă am să reuşesc pentru că-s bătrîn totuşi. Am început să respir mai greu, să mă mişc mai greu. Deşi sufleteşte mă simt ca la 18 ani, ca pe vremea aceea cînd încă în România ne adunam tineri şi ne îmbătam de poezia lui Arghezi, a lui Minulescu, Voiculescu, Pilat, discutam, făceam mai puţină politică, dar în politica literară ne simţeam atît de liberi, polemizam, în sensul direct al cuvîntului, nu în ceea ce se înţelege „polemică”… s-a înţeles pe timpul sovietelor şi din păcate şi astăzi se mai înţelege. Ai spus cuiva despre cutare frază… gata, ţi l-ai făcut duşman. Asta e o chestie tipic sovietică. Ştiu că în Franţa am fost şi eu şi am rătăcit un pic şi am mai avut şi nişte cunoştinţe. Nu mă mira deloc faptul ca un comunist convins să discute cu un anticomunist convins, la aceeaşi masă, orice probleme, fără să se împuşte reciproc, fără să se scuipe, ca nişte oameni normali. Mă simt intrat cumva în normalitate sufleteşte, deşi exterior mi-am permis, cînd n-am lucrat la acest roman Spune-mi Gioni, sau la altele, am avut rubrici la săptămînalul Săptămîna, de tristă aducere aminte, deşi eu am scris cu totul altceva decît era politica acestui săptamînal. Am scris despre limbă. În apărarea limbii, în apărarea demnităţii… Ei aveau nevoie de numele meu, aşa mi s-a spus, şi îmi tipăreau orice, şi apărea un fel de discrepanţă între politica lor şi conţinutul publicisticii mele de acolo, după care, cînd au început să promoveze moldovenismul ăsta tîmpit şi obtuz, am plecat. Dar am luat o rubrică la Timpul şi timp de doi ani de zile am ţinut-o săptămînă de săptămînă. Am făcut luări de poziţie împotriva regimului din zilele noastre.

Aşa, momente mai curioase: în 1965 am avut un congres al Uniunii Scriitorilor, unde mi-am permis, luînd primul cuvîntul, să dau tonul acelui congres. În 1965, în Uniunea Sovietică, condus de Bodiul ş.a.m.d. Să vorbeşti despre limbă, despre alfabet latin, despre întoarcerea la valori ş.a.m.d., a fost un act destul de temerar cu urmări destul de ticăloase, în sensul că trei ani de zile am fost lăsat să mor de foame. Nu mi se tipărea nimic, făceam traduceri cu pseudonim pentru alţii. Dar am avut prieteni care m-au susţinut. Au mai fost atunci, şi Druţă, era cu totul altfel, cu totul altcineva, Vieru, au mai fost alţii care au făcut ca acest congres să ajungă pe buzele tuturor aici, în republică, şi să fie observat şi în Uniunea Sovietică şi chiar în Europa. Dar urmările au fost aspre şi ticăloase.

PN: Şi pentru dvs, şi pentru Druţă?

AB: Pentru toţi. Eu am avut dangaua, stigmatul pus pe umăr cu fierul călit şi nu am mai avut acces la nici un fel de posturi. Decît în 1977 am fost ales secretar al Uniunii Scriitorilor, dar asta a fost o chestie care se hotăra pe la Comitetul Central, dar în ultimă instanţă scriitorii trebuia să-l aleagă pe cel pe care îl voiau. M-au ales şi am fost de vreo trei ori reales. După care, am plecat, puteam să mai rămîn, dar am simţit că încep să mă descompun ca scriitor. Trebuia să mă ocup de chestii din astea: locuinţe pentru scriitori, tot felul de lucruri care nu au nimic de a face cu scrisul. Alte lucruri curioase, dacă te interesează aşa ceva… Uite, la o sărbătoare am tras cîte un şpriţ, două şi am luat un steag al Uniunii Sovietice şi i-am dat foc şi eram speriaţi a doua zi cînd ne-am dat seama ce am făcut. Dar s-a întîmplat să fie o companie cu băieţi de ai noştri toţi.

PN: Eraţi cu Nicolae Sulac şi cu Maria Drăgan, dacă nu mă înşel…

AB: Nu, nu… Aici a fost aşa, cu Gagiu, cu Strîmbeanu, cu Cimpoi. În general, ce să-ţi spun, în toată bălăceala aceasta s-a făcut cîte ceva. Cimpoi, urmărit în fel şi chip, a reuşit în timpul ăsta totuşi să înghită tone de literatură şi să ajungă enciclopedistul de astăzi, pentru că, într-adevăr, e un talent bine hrănit cu informaţie. Alţii au luat-o hăisa, dar oricum. Întîmplări din astea, dar asta mai puţin te interesează… A fost… poţi să o numeşti o boemă în iad. În ţarcul acesta, în lagărul acesta înconjurat de sîrmă ghimpată din toate părţile am fost mai mulţi care au ajuns pînă astăzi… alţii au mai dispărut… am reuşit să organizăm o boemă, dar nu în sensul să zicem franţuzesc sau american, playboy… în sensul mai mult politic aş spune, politic şi literar, filozofic. Pentru că vînam literatura română, pentru că aicea au fost închise librăriile unde se vindea carte românească, şi trebuia să călătorim şi să o aducem, ba în republicile baltice, ba la Moscova, ba la Cernăuţi unde o vreme a fost librărie românească. Plasam unii altora fel de fel de cărţi.

A apărut, de exemplu, în România Marx şi Engels despre români, un volum. Imediat aici s-a sesizat, să nu ajungă şi aici! Ei bine, la Moscova, primul secretar al ambasadei – era un băiat foarte bun de altfel, era bun pe atunci, nu ştiu, nu i-am întîlnit numele nici printre ambasadori nici printre şefii de direcţii de la Ministerul de Externe. Probabil că a lucrat pe vremea lui Ceauşescu şi a fost concediat sau i s-a dat ceva de lucru mai puţin important… El mi-a dat cartea aceasta. Am adus-o. Domnule, a circulat ca o… ştiu eu?… cum circulau bibliile. Uite aşa a circulat vreo 2-3 săptămîni. Pînă cînd într-o zi s-a prezentat la mine un tip şi mi-a spus să-i dau cartea. S-a legitimat şi mi-a spus să-i dau cartea. „N-ai mai dat-o la nimeni?” – „Nu, au mai văzut-o vreo doi-trei.” Şi după aceea am stat şi am început să mă gîndesc cine o fi fost acela care… Dar era imposibil pentru că i-o dădeam unuia şi acela o citea cu alţii doi-trei. Pe urmă, aceia – mai departe şi… în sfîrşit. N-am mai aflat eu cine a fost cel care a informat instanţa.

PN: Dar boemă din asta a existat şi în anii ’50 sau mai tîrziu?

AB: Nu, abia după anii ’60. Pînă în ’60 a fost o… Nu, atunci cînd a venit… Prin ’58-’59 a început, cînd a venit Hruşciov şi a mai slăbit puţin chingile. Dar au fost copilaşi tineri… Ce să-ţi spun? Şi Vieru şi Matcovschi, Strîmbeanu şi mulţi mulţi alţii au aflat de la mine de Minulescu, de Voiculescu, de Arghezi, de Eminescu încă nu ştiau. Deja prin 1954-55 abia a început să apară aici cîte ceva, şi atunci foarte bine dozat. Iar eu care am avut o memorie chiar foarte bună aş zice la versuri, recit şi acuma, la vîrsta asta, pe Verlaine sau pe Lamartine. Lamartine nu mi-a plăcut niciodată, dar îl citeam de vreo, două trei ori şi îl reţineam. Pot să recit şi acum cîteva mii de versete din Virgil sau Horaţiu, din Ovidiu în latineşte. Nu mai spun de Arghezi, de Minulescu, Voiculescu, pe care-i ştiam foarte bine. Eram un fel de bibliotecă a lor, unde ascultau şi nu le venea să creadă că se poate scrie aşa. Mai ales, i-a impresionat foarte mult… drept să-ţi spun eu niciodată nu l-am considerat pe Minulescu un poet minor, a fost un poet foarte important, aşa cu toată… cu duhul ăsta uşurel, din aer… a fost un poet cu miez. Şi însăşi muzicalitatea limbii în care scria te obliga să pătrunzi mai adînc în sufletul acestui popor. În sfîrşit, nu ăsta-i rostul poeziei, dar nu le venea să creadă că se putea scrie aşa.

Îţi imaginezi, după „Ce frumos păşeşte oastea/ pas la pas şi cot la cot” sau „Eu trec pe Piaţa roşie măreaţă/ şi simt că pasul meu îi cadenţat”. Sau Cruceniuc, sau Darienco, sau Ponomari. „Eu aiasta n-oi da voie/ Glasul meu îi tare/ Dac-a fi din nou nevoie,/ Eu oi arde iară!” După chestiile astea, îţi închipui, un Minulescu sau un Voiculescu era o revelaţie pentru ei… Şi îmi pare bine că mulţi din băieţii ăştia recunosc azi că le-am fost aşa, o mică bibliotecă poetică… Bine, proza, cum era să reciţi Ion sau Răscoala? Nu puteai să reciţi pe de rost proză. Dar cu poezia a fost cam aşa.

A fost o perioadă tragică dar pe care am încercat să o transformăm într-o viaţă aproape normală. Întîlnirile acestea, şezătorile acestea improvizate. Şi şezătorile acestea aveau loc de obicei pe la cafenele, pe la restaurante. Pentru că, închipuie-ţi, ne-am adunat la cineva în casă, gata! A fost o conjuraţie! Dar aşa, în public. Ce faci? Spun poezii. A, spui poezii, nu-i periculos, lasă-l să spună. Am reuşit totuşi să scoatem şi ceva luminos din mizeria în care trăiam. Şi acest luminos a fost asta…

PN: Dar abia înspre anii 60. Pînă atunci nu au fost aşa cenacluri?

AB: Nu, nu… Care cenacluri? Mi-aduc aminte la institutul acesta pedagogic era un concurs anual de poezie, dar se ştiau dinainte cîştigătorii. Era un idiot din Transnistria, Ion Robu – ceva înspăimîntător: despre oastea sovietică, despre Stalin. Era garantat, el ocupa locul întîi întotdeauna, înainte de a începe concursul, se ştia că el o să ia locul întîi. Venea cineva cu ceva mai aşa, nu trecea. Şi dacă se făceau cenacluri din astea pe la universitate sau în alte părţi, dacă începeau, nu durau mult pentru că începeau oamenii să mai pună întrebări, dar asta nu mai era interesant pentru autorităţi. Pentru că dacă se pun întrebări, trebuie să mai şi răspunzi. Cam aşa, se dizolvau foarte repede.

PN: Şi totuşi atunci cînd aţi venit, aşa, puţin cîte puţin, v-aţi făcut nişte prieteni printre scriitorii care existau atunci sau aţi păstrat…

AB: Nu puteai să-ţi faci prieteni din aşa indivizi, membri ai Uniunii Scriitorilor, gata, era cineva – mare personalitate. Nu puteai să-ţi faci prieteni. De altfel, am intrat foarte greu în Uniune, cu un minim de voturi. Prieteni aşa, mă mai tolerau alde Cruceniuc, alde Darienco, Ponomari ş.a.m.d. Ca pînă la urmă, cînd au început să se răstoarne lucrurile, au început oamenii să mai înţeleagă că mai există şi altceva decît poezia lor şi să caute un fel de relaţii cu mine şi cu oameni de teapa mea, ca pînă la urmă să-i îngropăm, cum era şi firesc, pentru că ei nu aveau nimic de a face cu literatura. Dacă făcuseră ceva, au făcut doar stricînd, nu construind.

PN: Nici măcar între basarabeni, cei cu liceul la Iaşi, la…

AB: Îl aveam pe… erau mai în vîrstă, Meniuc, care mi-a fost… a fost o fire închisă, un tip foarte retras, dar care a fost un poet adevărat, care cedase şi el la timpul lui. Apăruse cu un poem stupid despre colectivizare… Dar după aceea, spre sfîrşitul vieţii, şi-a revenit, şi-a revenit încă frumos şi onorabil. Ei, cu Lupan ce aveai să discuţi? Era Domnul Lupan, domnul în sens de domnitor, cu care nu puteai să schimbi două vorbe la un pahar de vorbă, doar să răspunzi la întrebările lui cînd te chema la dînsul. Sau să încerci să polemizezi cu el, zadarnic de altfel, numai la adunarea Uniunii Scriitorilor… Era Roşca, un om care nu ştia să aibă contacte normale cu colegii, un tip foarte violent şi egoist. Ei, contacte mai armonioase le aveam cu Mihnea, Paul Mihnea. Deşi şi el prin anii ’50 scria nişte versuri imposibile. A scris un volumaş înainte de război, foarte interesant, o poezie foarte interesantă, dar apoi a renunţat, s-a băgat în limba asta moldovenească: „Directivă după directivă/ Se deschide aievea-n perspectivă” sau „Marea Uniune… şi Stalin…” – aiureli din astea. S-a dezis de ele mai tîrziu, şi a revenit, dar la un moment dat s-a retras total din viaţă, era sărac ca un şoarece de biserică şi şi-a scris opera fundamentală. A avut Cunună de cununi – sonete, o poezie lirică foarte interesantă, absolut apolitică. El scria de altfel apolitic pe atunci, scria pentru că se temea de tot ce era pe atunci: de deportare…

PN: El fiind şi evreu, la un moment dat, în 1953…

AB: Da, da… Dar a fost un poet foarte interesant. Mai departe n-aveai cu cine.

Sursa: blogul lui Petru Negură

(va urma)