Interviu cu Tamara Cărăuş, cercetător, eseist

„Omul e o fiinţă nomadă, însă statele l-au obligat să stea locului cuminte”


– Dragă Tamara Cărăus, ai încercat să-ţi cauţi de lucru în Republica Moldova, după atîtea facultăţi şi proiecte de cercetare în Europa?

Nu am încercat. Am fost doar implicată în cîteva proiecte de cercetare, cu studii de caz “Republica Moldova”, iar în unele implicată mai mult decăît în altele, şi nu fără anumite efecte adverse, încît m-am simţit, pentu o vreme, prinsă în capcana făcută din propria pasiune de a explica RM. Pentru a evita capcanele şi a nu… re-aprinde pasiunea, încerc prin alte locuri.
Ai susţinut un doctorat în filosofie. Te defineşti drept filosof?

Studiile de filosofie nu sunt o condiţie suficientă ca cineva să se definească astfel, ci doar „profesor de filosofie”, „cercetător în filosofie”. Filosof poţi fi doar dacă te raportezi într-o manieă diferită/nouă/proprie faţă de întreaga tradiţie filosofică, iar ceilalţi, de fapt comunitatea academică a profesorilor şi cercetătorilor, sa recunoască acest lucru.
– Te-am auzit de cîteva ori spunând că te simţi inutilă. Acum, în sfîrşit, te simţi utilă?

Am spus aşa ceva? Cred ca era înainte de căderea în capcane (amintim că în 2011 a apărut volumul Tamarei Cărăuş „Capcanele identităţii” – n.n.). Acum nu aş opera cu noţiuni utilitariste – util cuiva, util pentu ceva, pentu un scop, pentu o cauză căreia să-i subordonezi toate celelalte acţiuni? Scopul ăla poate fi un laţ, care doar te lipseşte de o anume libertate, fără a adăuga vreo semificaţie eforturilor depuse.

– Ai o casă la Chişiău şi ai născut doi copii în R. Moldova. A fost opţiunea ta să te stabileşti anume în RM? Sau acesta ţi-a fost destinul?

 

Nu prea m-am stabilit, dovada e ca nu am avut vreodată un loc de muncă în RM. Nu există „destin” al locului, mai degrabă, în ceea ce piveste locul, există doar destinaţii.

Cred că omul e o fiinţă nomadă, însă statele cu mecanismele lor de supaveghere, rezidenţă, hotare l-au obligat să stea locului cuminte.
– Ce le recomanzi basarabenilor pentru a scăpa de fatalism, de sentimentul că tot ce fac se duce în neunde?

Dacă ar avea asemenea sentiment generalizat, atunci basarabenii a fi o populaţie tristă, însă par deseori destul de veseli. Tot ce fac se duce în neunde? Probabil, puţini pe lumea asta sunt asiguraţi că ceea ce fac se duce…  unde trebuie, adică ramîne, durează (daca la asta vă referiţi)… nici măcar cei de pe culmile gloriei hollywoodiene (actorii sunt mereu alţii, nu-i aşa?).

– Ai participat la un proiect de cercetare al Colegiului Noua Europă din Bucureşti în cadrul căruia ai studiat filosofia politică a cosmopolitismului. E o direcţie de perspectivă în filosofie?

Filosofia nu e niciodată de perspectivă, dar nici vetustă, aşa cum e gîndirea însăşi, căci nu putem spune vreodată că a gîndi e de pespectivă, de parcă vreodată ne-am putea dispensa de facultatea gîndirii. Dar în măsura în care filosofia devine o chestiune academică împărţită în subdiscipline, e marcată de mode academice, iar cosmopolitismul, da, e o modă academică în filosofia politică, o modă de lungă durată, cred.
– Cetăţenii RM, obsedaţi de incertitudini identitare, îşi pot găsi refugiu în cosmopolitism?
Sigur, asta e şansa lor: asumpţia împărtăşită de majoritatea încercărilor de a contura o teorie cosmopolită este că toate fiinţele umane aparţin unei singure comunităţi care e lumea întreagă, şi nu grupurilor, statelor sau naţiunilor.  Iar cetaţenii RM  ştiu deja că identitatea naţională e ceva ce se fabrică, se pierde, se manipulează etc., şi că în general îţi poti vedea de propria coerenţă ignorînd părelnice solidarităţi.

 

– Ai întîlnit basarabeni la Viena? Ce fac? Ai discutat cu ei?

 

Cu siguranţă sunt, ca şi peste tot, dar nu-i întîlneşti pur şi simplu, ci trebuie să-i cauţi cu vreun scop. Pot fi invizibili, dar făcînd munci necesare, cum sunt descrişi într-un film documentar, dar sfăşietor, „Mama Illegal”, realizat anul acesta, 2012, în Viena, şi premiat deja cu multe distincţii. E un film despre trei mame din Moldova care şi-au lăsat copiii singuri acasă şi au venit să lucreze la Viena crezînd că astfel le vor asigura un viitor…

 

– Ce ştiu oamenii din satul tău natal, Hîrtopul Mare, Criuleni, despre cărţile Tamarei Cărăuş?

Doar ei ar putea să ne spună ce ştiu, eu nu mă iluzionez ca ar şti prea multe. Şi nu cred că ar avea obligaţia să ştie mai multe decît oamenii din alte localităţi.
– Chiar aveţi hîrtoape în sat?

Doar unul singur: Hîrtoptul Mare şi Absolut! E hîrtopul absolut din care trebuia sa ieşi – în viziunea progresistă a modernităţii pe care o aveam în copilărie, satul trebuia părăsit, iar părăsirea echivala deja cu depăşirea condiţiei. A merge la oraş, cu orice preţ şi indiferent de scop, era o achiziţie în sine. Cel plecat la oraş (la Chişinău!) întotdeauna călca „a om mare”, cel care nu pleca, nu putea stîrni admiraţia nimănui, orice ar fi făcut, ratarea deplină era a celui care se întorcea în sat după ce fusese plecat pentru o vreme la oraş. Acum a pleca din sat la Chişinău e doar un sfert de drum  – acum se pleacă în marile metropole din lume pentru efectul ăla special al păşitului semeţ…

 

– Ce imagini din copilărie revin în visele tale?


Î
n starea de somn – nici una, dar în cea de veghe revin mai multe, de cele mai multe ori în contrast cu ceva din prezent: bunăoară, cind copiii mei aruncă ambalaje strălucitoare direct la gunoi, fără să le observe, eu îmi amintesc cum strîngeam foiţe de staniol de la bomboane, le netezeam cu migală şi le păstram între paginile cărţilor, căci mi se păreau, vai, frumoase. De la foiţa mea de staniol la desene animate în 3D disponibile non-stop copiilor mei e o cale atît de lungă şi apoape incredibilă.

– Ce cuvinte sau fraze ale fetiţelor tale te fac optimistă?
Toate, deocamdată.
– Care sunt preocupările tale în momentul de faţă? Unde te afli?

 

Sunt la Viena. Activez pentru o perioadă ca cercetător la Institut für die Wissenschaften vom Menschen/ Institute for Human Sciences de la Viena. Coordonez două volume colective, unul spre finalizare şi altul la început. La aceste volume contribuie autori din diferite locuri ale lumii şi care au reacţionat la ideea mea de a explora împreună teme de filosofie politică.

 

– Cum crezi, cît de departe sau aproape e cel de-al treilea război mondial? Există puncte de intersecţie între cosmopolitism şi eforturile de a menţine pacea?


În copilările chiar credeam că războiul e iminent, iar poeziile şi cîntecele despe pace declamate/cîntate pe la serbări şcolare aveau forţa să stăviliească războiul şi bomba atomică. Deoarece făceau parte din ideologizarea din copilărie, şi pacea şi războiul le-am perceput mai apoi ca o opoziţie învechită şi ideologică. Pacea însăşi este o ideologie, chiar dacă pare o aspiraţie virtuoasă, căci elimină insecuritatea (şi pe cel care ne ameninţă) şi oferă certitudini. Insă certitudinea unuia e insecuritatea celuilalt, iar bătăliile pentru certitudini vor continua. Probabil, nici o pace sau securitate absolută nu este posibilă, dar nici nu suntem într-o stare de război absolut.

Kant vobeşte despe cosmopolitism într-un text faimos numit „Spre pacea eternă”, şi spune că titlul l-a văzut pe uşa unui han, unde hangiul agăţase expesia „spre pacea eternă” împreună cu imaginea unui cimitir; dar alternativa păcii cimitirelor la Kant este tocmai dreptul cosmopolit şi pacea ca un fenomen de natură instituţională, politico-juridic.

 

– Cât de ermetică e Uniunea Europeană pentru mintea unui basarabean?


Probabil, Uniunea Europeană este la fel de ermetică pentru un basarabean ca şi pentru oricare altă persoană, de oriunde, care nu are tangenţe nemijlocite cu UE ca insituţie, adică nu e funcţionar UE, nu face parte din clasa politică a statelor din UE, nu e parte din ong-uri cu sediul la Bruxelles, nu e expert în UE sau analist politic cu oarecare pricepere în mecanismul de funcţionare al UE. Nu vreau sa minimalizez: crearea UE şi a întregului set de instituţii europene care funcţionează e un lucru nemaipomentit. Însă, din păcate, prea multe instituţii, FMI, Banca Mondială etc. sunt ermetice pentru majoritatea populaţiei, deşi aceste instituţii iau decizii care îi afectează pe toţi.

 

– E-adevărat că istoria se repetă? Dar filosofia se repetă?


Nu
poate fi nici adevărat, nici fals: ce se întîmplă cu istoria depinde doar de viziunea asupra istoriei pe care o are cineva. Dacă e o viziune ciclică, atunci se repetă, daca e una liniară, atunci istoria merge în linie deaptă, spre apocalipsă. Înclin să cred că istoria nici nu se repetă, nici nu merge în linie dreaptă, ci e un fel actualizare a unor potenţialităţi, dar şi de inhibare a altora. Filosofia nu se repetă, doar că întrebările la care încearcă să răspundă sunt permanente.

 

A dialogat Irina Nechit