Interviu cu scriitorul Florin Iaru, București

 „Avem o cultură comună și un chef comun de a face poezie”

 – Stimate Florin Iaru, aţi fost fost interzis în 1984. Din ce motive?

 

Iertaţi-mă dacă zîmbesc. De fapt, nu interzis, ci eliminat de pe listă. Adică dat deoparte, ca mulţi alţi prieteni de ai mei. În fond, din ce am înţeles eu, era un soi de răzbunare a oficialităţilor împotriva lui Nicolae Manolescu. Eu (noi, poeţii tineri ai acelor ani) nu aveam nici o putere şi nici o influenţă. Partidul nu dădea pe noi nici o ceapă degerată. Că apăream sau nu, era ca şi cum o furnică s-ar fi străduit să pişte un elefant. Dar era atît de plăcut pentru partid să strivească furnica şi s-o lase oarecum în viaţă, să se zbată! Acum, dacă aş dori să mă dau mare, aş putea să spun că am fost interzis pentru nu ştiu ce fel de merite. Dar eu, unul, nu vă pot spune precis de ce. Aşa erau timpurile: absurde, nefireşti, umilitoare. Cine crede că poate înţelege logica regimului comunist e nebun.

 

– Partidul comunist blocase prin anii 1986-1987 accesul în Uniunea Scriitorilor din România pentru autorii tineri. „Viaţa mea se terminase”, spuneţi într-un interviu despre acea perioadă. Existau, totuşi, raze de speranţă?

 

Speranţă există întotdeauna. Credinţă, mai greu. Eu speram să scap, dar, de crezut, nu mai credeam. E, într-un fel, cazul bolnavului în faza terminală. În fiecare dimineaţă se trezeşte cu speranţa vindecării, după care vine afurisita de medicină care-i taie aripile, pe rînd, pană cu pană. Ştiam că se va termina într-o zi, aşa cum se sfîrşesc toate nenorocirile, dar cînd avea să se întîmple asta, habar n-aveam! Ajunsesem să cred că voi îmbătrîni, mă voi stinge încet şi gata.

 

– Pe 21 decembrie 1989 aţi manifestat în fruntea unei coloane de oameni care protestau împotriva regimului lui Ceauşescu. V-aţi aşteptat să fiţi bătut? Cum aţi ajuns la Jilava? Pe cine dintre torţionari îi ţineţi minte?

 

Păi, dacă ieşi în stradă, te aştepţi la ce-i mai rău. Sigur, ieşi în stradă cu gîndul nebunesc de a învinge, manifestaţia te îmbată ca un alcool pur, toată adrenalina se varsă în sînge, dar, acolo, în adînc, rămîne o frică animalică: de moarte, de suferinţă, de încarcerare. Torţionari nu cred că au fost în cazul meu. Doar bătăuşi, da. Pe unul singur mi-l aduc aminte. Scund, îndesat, cu pufoaică şi cu nişte bocanci zdraveni. De fapt, mai mult ţin minte bocancii ăia. Mamă, ce dureroşi au fost. Şi ce vicleni. Ca în cazul animalelor de pradă, căutau părţile moi, vulnerabile. Dădeau cu sete, cu năduf, adică: “Na-vă demonstraţie, na-vă democraţie, imbecililor!” Al doilea bătăuş mi-l amintesc numai după vorbă. Nu l-am văzut. M-a bătut pînă m-am muiat ca o mămăligă, cu faţa la perete. Ei, după bătaie am ajuns la Jilava. Însă acolo era parfum. Toţi gardienii păreau speriaţi de moarte. Manifestaţia continua în Capitală şi cred că ofiţerii îşi puneau deja problema zilei de mîine. La închisoare mai mult mi-am lins rănile. Adrenalina trecuse, rămăsese durerea.

 

– La 23 ani după revoluţie scrieţi într-un editorial că societatea românească traversează un fel de Apocalipsă veselă. Credeţi că se coace o nouă revoluţie?

 

Revoluţiile nu se repetă şi nu sînt predictibile. În 1989, mulţi, foarte mulţi au dat dovada deplină a laşităţii, crezînd că totul o să se fîsîie, o să se spargă, o să iasă prost. Uimitor, a doua zi, la aceleaşi ceasuri, Ceauşescu fugise. Astfel încît laşii, indiferenţii, scepticii, comozii s-au trezit cu “revoluţia” netrăită. De atunci, tot predică a doua venire a sfintei răzbunări, pentru că aia n-a fost bună. Au trecut 23 de ani. Revoluţie nu mai vine, dar mă tem că se coace de un război, Doamne fereşte. Războaiele ştim cum încep, nu cum se termină! “Apocalipsa veselă” de care vorbesc e neputinţa societăţii româneşti de a se aşeza, de a ajunge la normalitate şi plictiseală. Mi-e dor să mă plictisesc de atîta bine.

 

– Un adevărat intelectual e cel care se pune în slujba cetăţii. Care sunt locurile frumoase în cetate, astăzi? Unde credeţi că s-a încuibat răul?

 

Există şi intelectuali indiferenţi la mersul cetăţii. Nu sînt cu nimic mai prejos decît cei implicaţi. Mai mult, nici nu au prilejul de a greşi. Dar eu am făcut parte din cealaltă categorie. Vai, mi-am pus viaţa şi speranţele în mîinile oamenilor politici care s-au perindat (zadarnic) la cîrma ţării. Răul e, ca în Biblie, păcatul originar. Am construit o societate strîmbă, ipocrită şi mincinoasă şi ne tot străduim s-o îndreptăm cîrpind-o şi legînd-o cu sîrmă. Dar răul cel mare vine de la alcătuirea instituţiilor româneşti. Politizate au fost de la început, politizate sînt şi azi şi politizate vor rămîne în veacul vecilor (sau cel puţin cît voi mai trăi). Aici e buba. Cînd o instituţie românească izbuteşte să realizeze ceva e sărbătoare, e minune Dumnezeiască!

 

– Despre întâmplările recente din viaţa politică a României aţi scris într-un editorial: „Pornit la vale cu hei-rup, referendumul a vărsat în capul tuturor un hârdău cu rahat”. Care e starea de lucruri după referendum, inclusiv în domeniul culturii?

 

Din nefericire, referendumul nu a izbutit decît să acopere disperarea din cultură. România e o ţară mică, din punctul de vedere al patrimoniului universal. Regimul comunist a făcut-o şi mai mică. Ceea au încercat cei cîţiva pionieri ai ultimului deceniu a fost reluarea legăturilor fireşti cu Occidentul şi lumea. Şi, în acelaşi timp, împlinirea visului lui E. Lovinescu: sincronizarea culturii româneşti. Asta în pofida faptului că Ministerul Culturii e cel mai sărac. Gîndiţi-vă, la un PIB de 120 de miliarde, cultura costă 12 milioane, adică 0,1%! Au existat cîteva puncte de rezistenţă: CNC, UNITER, ICR… Cu chiu, cu vai, au izbutit, atîta vreme cît au fost sprijinite de legi favorabile să facă într-un an cît au făcut alţii într-un deceniu. E suficient să ne uităm la cinematografia românească, ieşită ca lucrul în sine, aproape din nimic. Dar fără banii de la CNC, n-am fi discutat astăzi despre aşa ceva. Festivalurile de teatru ne-au repus pe hartă. În sfîrşit, măcar o sută de scriitori români sînt traduşi “pe bune”. Colaborările cu centrele culturale se fac de pe poziţii de egalitate. Dar… Pentru că trebuie să existe un dar blestemat. Nu e posibil să meargă ceva bine în Ţara Românească fără să apară băţul în roate. De trei ani, banii pentru cinematografie s-au înjumătăţit, în timp ce costurile de producţie s-au triplat. Fondurile ICR au fost tăiat non-stop, punînd în pericol toate proiectele în desfăşurare. AFCN (Administraţia Fondului Cultural Naţional) rămîne, şi ea, fără bani. Un firicel roşu îi leagă pe foştii guvernanţi de actualii guvernanţi sub lozinca de tristă, imensă celebritate: “Cînd aud de cultură, îmi vine să pun mîna pe pistol!” Şi cînd te gîndeşti că singurele domenii în care România poate fi prezentă în primele treizeci de naţiuni ale lumii sînt sportul şi cultura! În rest, sîntem la coada vacii celei slabe!

 

– Sunteţi născut în Bucureşti, oraşul miticilor. Cum îi recunoaşteţi pe mitici? Cum vă păziţi de ei? Daţi-mi exemple de câţiva mitici.

 

Nu mă feresc de mitici. De miticii bucureşteni. De ce? Pentru că această specie nu e dăunătoare sau ridicolă decît în măsura în care e necunoscută. De fapt, e o specie pe cale de dispariţie. Mitică (al lui Caragiale) e orice vreţi, numai un om rău, nu. Fanfaron, sentimental, exagerat, inflamat, Mitică nu făptuieşte, ci vorbeşte. Mitică  e un filosof eleat.

 

– Vă e dor de Cenaclul de Luni? Azi mergeţi la vreun cenaclu?

 

Pierdut e totu-n zarea tinereţii.

 

– Odată cu reeditarea în 2010 a volumului antologic de poezie „Aer cu diamante” simţiţi că începeţi să vă clasicizaţi?

 

Vai, da. Căci nu ştiu dacă “clasicizarea” e un lucru bun sau rău. Mai degrabă rău, că-ţi taie avîntul. Nu uitaţi că şi poeţii îmbărînesc şi se usucă. Apoi cad de pe ramură.

 

– Aţi publicat în 2011 volumul de publicistică  „Fraier de Bucureşti” (ed. Polirom). Cât de greu pentru un autor e să-şi asume autoironia?

 

Autoironia e salvarea noastră, a tuturor. Aş spune că nu e “publicistică”, poate mai degrabă memorialistică în formă ficţională. Poveştile mi-au fost comandate pentru săptămînalul “24FUN” şi au fost scrise cu gîndul la cititorul grăbit şi neserios al cafenelelor. Dacă eram grav, plictiseam. Dacă eram fanfaron, plictiseam. Dacă eram profund, plictiseam. Nu aţi observat că, atunci cînd stai cu prietenii la un pahar de vorbă, ai obiceiul să transformi evenimentul în propria sa parodie? Amintirile sînt luminoase, în ciuda realităţii sumbre. E un soi de adaptare a individului la vremi şi o căutare nesecată a fericirii. Din clipa aia, numai autoironia te mai poate scoate din încurcătură.

 

– Decupez un rând din poemul Dvs. “Tunderea lui zero”: “Cu cât scriu mai mult, mai lungă-mi pare calea”. Cât de mult scrieţi? În special poezie? Sau prevalează alte genuri literare?

 

Scriu mult şi cu cît scriu mai mult, mai lungă-mi pare calea. Pentru că scrisul se naşte din scris. Cu cît e mai multă literatură în jur, cu atît e mai scurt timpul spre a o cuprinde. Din nefericire, poezia e în primul rînd o expresie irepresibilă a tinereţii. E corpul care emite poezie. Imperfectă, şovăitoare, ambiţioasă, îndrăgostită. Încet, odată cu vîrsta, pasiunea se domoleşte şi intră în calcul ştiinţa scrisului (în fond, o autopastişare cu mijloace tot mai rafinate). De aceea, scriu tot mai puţină poezie, ca să nu mă repet.

 

– Poezia basarabeană ajunge sub ochii Dvs.? Ce aţi reţinut din ea? Teme, stări, ciudăţenii?

 

Ehei, e ca şi cum ai întreba un cal dacă-i place ovăzul! Poezia basarabeană e poezie română, nu există diferenţe, categorii sau premii de consolare. Eu citesc tot ce-mi cade sub ochi. E suficient un zvon să mă apuc să răscolesc netul. Nu vă mai fandosiţi, ca şi cum aţi fi o ţară străină. Avem o cultură comună şi un chef comun de a face şi a degusta poezia. E o iubire comună, lipsită de gelozie sau competiţie sîngeroasă. Mi-ar părea rău să dau o listă, sigue aş scăpa pe cineva din cei douăzeci de poeţi care stau mîndri în şa şi nu au de cerut nici îndurare, nici bunăvoinţă. Nu există nimic care să spună că poezia basarabeană e una exotică sau marginală.

 

– Invitat de Uniunea Scriitorilor din Moldova, aţi venit la Chişinău pe 29 august 2012 din datorie civică, din prietenie pentru poeţii basarabeni sau, pur şi simplu, din curiozitate?

 

Prietenie şi numai prietenie. Curiozitatea mi-am potolit-o în 1996. Acum să lăsăm să vorbească sentimentul. Şi poate vom fi fericiţi ca nişte zei. Nişte zei uşor îmbătrîniţi!

 

Interviu de Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)