Interviu cu poetul Vasile Romanciuc

„Sub povara decoraţiilor, unii îşi pierd verticalitatea”


–      Stimate dle Vasile Romanciuc, volumul Dvs. „Purtătorul de cuvânt al tăcerii”, apărut la Editura „Arc”, e rodul unei revelaţii, al unei răbufniri de inspiraţie sau a fost construit îndelung şi cu migală?

„Purtătorul de cuvânt” al tăcerii este o carte alcătuită din versurile la care ţin mai mult, texte selectate din volumele anterioare, dar şi poezii mai noi, sonete, scrise în ultimii ani şi publicate în „Contrafort” şi „Sud-Est cultural”. Am încercat – lucru deloc uşor – să mă citesc cu un ochi străin… Un exerciţiu necesar… În general, îmi „construiesc” cărţile cu migală, în „tăcere”, în linişte şi singurătate. Este, cred, o condiţie esenţială pentru a te auzi pe tine însuţi. Tăcerea este vorbirea lăuntrului, ea pregăteşte cuvântul pentru momentul potrivit al rostirii…

–      Cum obişnuiţi să scrieţi poezie – din viteză, dintr-o trăsătură de condei, sau mai întâi compuneţi poemele în minte şi apoi le aşterneţi pe hârtie?

Fiecare poezie are „povestea” ei… Mă sperie gândul că aş putea scrie versuri, respectând de fiecare dată aceleaşi „reguli”… Dar, de cele mai multe ori, le compun în minte mai întâi, iar când le ştiu aproape pe de rost, le aştern pe hârtie… „din viteză”. Câteva texte au o „istorie” mai deosebită – le-am… visat, după care, dimineaţa, le-am „copiat” în caiet. Asta însă nu înseamnă că poeţii trebuie să doarmă cât mai mult, în speranţa că vor visa poeme celebre. Inspiraţia vine, lucru ştiut de toată lumea, numai dacă munceşti. Inspiraţia nu poate fi păcălită…

–      Pentru dvs., un poem e o eliberare?

Da, desigur. Pentru că orice poem care îşi aşteaptă „naşterea” de mai multă vreme devine, încet-încet, o povară, uneori chiar una chinuitoare. Dar, de fapt, prin această „eliberare” faci loc unei alte poveri. Aş zice că sunt „poverile” de care nu te fereşti, ci, din contră, le cauţi… Omul de artă e predestinat să trăiască în pielea lui Sisif…

–      În poemul „Cad lin litere” pledaţi pentru „sentimente care se văd graţie propriei lor lumini”. Ideea sau emoţia e în prim-planul unui poem?

Nu ştiu… Ideile pot genera emoţii, emoţiile pot produce idei… Mie unuia îmi plac poemele în care ideea şi emoţia se întâlnesc în mod firesc şi se simt bine împreună. Indiferent care dintre ele e în prim-plan… Important este ca ideile şi emoţiile să fie adevărate, să fie trăite profund…

–      Sonetele pe care le-aţi publicat recent în revista „Sud-Est cultural” sunt încărcate de energia revoltei. Credeţi că e timpul protestului social în poezie?

În poezie e mereu timp şi loc pentru toate câte există în viaţă. Poezia nu este nici oarbă, nici surdă, nici mută – ea vede, aude şi, lucru firesc, vorbeşte despre ceea ce simte. Poezia este un organism viu, ea „absoarbe” din afară tot de ce are nevoie pentru a trăi cu adevărat. Uneori, autorul descoperă în propriul text  lucruri care pare să se fi scris „singure ”…

–      Sarcasmul din sonete e o nouă faţetă a poetului Vasile Romanciuc?

În general, nu sunt un sarcastic, dar viaţa ne oferă la tot pasul amalgame de brutalitate şi stupiditate, în cele mai incredibile variante, despre care nu poţi vorbi decât cu sarcasm şi dezgust. Realitatea în care trăim e o caricatură după care este aproape imposibil să-ţi dai seama cum ar trebui să arate faţa ei normală…

–      Ce i se întâmplă unui poet care respinge categoric debandada politică? E sortit uitării? E lăsat fără decoraţii şi titluri onorifice?

Nu i se poate întâmpla decât un lucru bun – rămâne poet. Rămâne el însuşi. Decoraţia cea mai importantă pentru un scriitor este recunoaşterea şi preţuirea talentului său de către cititori. E un truism acesta… Celelalte decoraţii… cum să vă spun? Dacă nu le ai, nu eşti mai puţin talentat. Dacă le ai, nu te fac mai talentat. În schimb, sub povara lor, coloana vertebrală îşi pierde uneori verticalitatea…

–      Care sunt culorile acestei primăveri, pentru Dvs.?

Mi-au plăcut dintotdeauna culorile calde, calme, în special cele care alcătuiesc cromatica florală. Nimic nu evidenţiază mai frumos o culoare decât florile… Nu-mi place sintagma „culoare politică”. Mai cu seamă că destul de mulţi aşa-zişi oameni politici sunt – se vede de la o poştă – incolori…

–      Are dreptate Topârceanu când spune că primăvara nu e decat o copie? Sau acesta e un vers slab al lui Topârceanu?

Deşi anotimpul meu preferat este iarna, primăvara mă farmecă şi ea, e de-o frumuseţe divină. Şi, dacă e o copie, atunci nu poate fi decât o copie a Paradisului. O copie realizată de chiar mâna lui Dumnezeu…

–      Cât de des reuşiţi să vă întâlniţi cu cititorii?

Atât cât îmi permite timpul… Încerc să nu refuz invitaţiile care vin din partea tinerilor cititori, a copiilor… Cu regret, nu reuşesc întotdeauna… Întâlnirile însă sunt necesare, utile. Nu doar pentru cititori…

–      Ce surprize vă fac cititorii-copii? Vă rog să exemplificaţi.

Surprize dintre cele mai diferite: mi-au ilustrat multe poezii (nu doar din cele pentru copii), au compus melodii pe versurile mele, au făcut diferite filmuleţe inspirate de textele care le-au plăcut ş.a. Bucuria mea cea mai mare sunt copiii care citesc – ei se văd imediat după limba română frumoasă pe care o vorbesc, după vocabularul bogat, după felul lor de a gândi altfel, după curajul de a vedea lumea cu ochii proprii… Cândva, acest lucru era pentru mine o surpriză. Una dintre cele mai plăcute, desigur. Acum, devine tot mai mult un fapt obişnuit… Asta mă bucură şi mai mult… Avem copii buni. Şi cred că sunt aşa şi graţie Cărţii, Bibliotecii, Şcolii. După copii, e uşor să-ţi dai seama de familiile în care Cartea e la loc de cinste.

–      La ce carte lucraţi în prezent?

Nu sunt deloc superstiţios, dar nu obişnuiesc să vorbesc despre asta… Sper să se vadă mai târziu la ce lucrez acum…  Sper…  Manuscrisele „proaspete” e bine să mai stea în sertar până se usucă cerneala. Vă spun însă cu plăcere despre cărţile care, încet-încet, se apropie de întâlnirea cu micii cititori – „Am un nume frumos”, o carte nouă, şi „Puiul mamei, dragul tatei”, o antologie a poeziei mele pentru copii. Ambele volume – textele  –  sunt pregătite, iar la „Am un nume frumos” ilustraţiile sunt aproape gata…

–      Mulţumesc pentru interviu. Sărbători luminate!

A dialogat Irina Nechit

The following two tabs change content below.