Interviu cu dirijorul Ilyich Rivas


„Faptul că ne înţelegem fără cuvinte influenţează pozitiv calitatea muzicii pe care o facem”


Ilyich Rivas este tânărul dirijor venezuelean, de doar 19 ani, al proiectului I, Culture Orchestra (proiect al Institutului Cultural Polonez).  Orchestra, alcătuită din 97 de muzicieni, dintre care opt moldoveni, va avea de susținut câteva concerte în diferite țări. Primul a avut loc la Lublin, Polonia, al doilea, la Varșovia, după care a urmat Chișinăul, pe 29 august, la Palatul Național. La Lublin, am reușit să stăm de vorbă cu  Ilyich Rivas și să aflăm ce înseamnă pentru el acest proiect.

 

Despre Proiect

 

– Pentru început, spune-ne cum ai ajuns sa dirijezi Culture Orchestra.

Colaborarea mea cu organizatorii proiectului a început de puţin timp: propunerea lor, pentru a dirija această orchestră de tineri, a venit în urmă cu şase luni și m-a fascinat acest lucru pentru că orice posibilitate de a dirija sau de a face muzică, mai cu seamă cu tineri de vârsta mea, o accept imediat, știind bine că va fi o muncă productivă. Şi, după ce am decis împreună care va fi repertoriul, ne-am apucat de treabă.

– Cum te înţelegi cu echipa?

Se întâmplă ceva fascinant cu orchestra: cum sunt muzicieni din şapte țări, mulți nu cunosc engleza, și mai puțini știu spaniola sau rusa. Asta ne obligă, mai mult decât orice, să comunicăm în limbaj muzical. Într-un anume fel, e o manieră spontană de a face muzică: când nu există cuvinte. Faptul că nu ne înţelegem prin cuvinte influenţează pozitiv calitatea muzicii pe care o facem.

– Crezi că este mai uşor să lucrezi cu tineri muzicieni?

La început, cred că e mai greu. Pentru că ei toți te privesc ca pe unul de vârsta lor. Dar când începem să lucrăm, e cea mai bună experiență. Munca noastră nu începe și nu se încheie la repetiții, ci continuă cu fiecare plimbare pe străzile Lublinului, la cină, în discuțiile și în glumele noastre, în poveștile noastre, pentru că mereu suntem împreună. Astfel, luăm cu noi la repetiții toate trăirile noastre. Să lucrezi cu tinerii este cel mai bun lucru din toate punctele de vedere.

 

Despre  Rivas

 

– De unde vine numele Ilyich?

Se pare că numele meu nu-mi va da pace niciodată (râde). Bunicul meu,   fiind și el muzician, a stat mult timp în Rusia în tinerețe. Revenit în Venezuela,  a vrut să aducă cu el o parte din ceea ce l-a frapat în Rusia, astfel, i-a dat tatălui meu numele Alejandro Ilyich. În acest caz, sună mai bine, nu? (râde).  Are o anumită logică, însa în ceea ce mă privește, când mama era însărcinată cu mine, toată lumea credea că voi fi fetiță (râde). Nu existau aparate ecografice bune pe atunci, probabil, și toți îmi puseseră deja nume de fată și erau foarte entuziasmați. Evident, când m-am născut, i-am luat prin surprindere și, neștiind ce nume să-mi pună, au hotărât să-mi dea numele Ilyich, după tată, și așa a rămas.

– Când și cum ai știut că ceea ce vrei să faci este să dirijezi?

De când eram foarte mic, mergeam mereu la concerte sau la repetiții cu tatăl meu, care e și el dirijor. Eram mereu în sânul acestei meserii. Cred că a venit absolut firesc, pentru că tatăl meu nu m-a obligat niciodată să devin dirijor, dacă îl rugam să mă învețe ceva, mă învăța, dar niciodată nu m-a obligat.  Eram mereu încântat de ideea de a exprima muzica prin gesturi. De fapt, în realitate nu a existat niciodată un moment anume când am luat decizia, pentru că asta a făcut mereu parte din viața mea. Muzica a existat mereu în viața familiei mele, era omniprezentă și până azi mă împlinește ca persoană.

– Ce simți când ești pe scenă?

Se acutizează toate simţurile. Depinde şi de încărcătura operei. Şi-apoi, noi, muzicienii, suntem cu toții un pic nebuni. Operele pe care le interpretăm ne obligă ca într-un timp foarte scurt să simțim mii de emoții, să fim ba curajoși, ba melancolici, ba foarte triști, ba foarte fericiți; tocmai de aceea trebuie să fii un pic nebun pentru a face muzică, deoarece dacă nu-ți poți dirija schimbările emoționale, nu te poți bucura de muzică. Dar cel mai important este să simți ceva, mereu. Atunci când dirijezi, trebuie să-ți găsești un pretext, un impuls emoțional, vizual sau chiar unul surrealist. Ceea ce simt eu depinde de operă și de ce decide ea să-mi ofere. La asta lucrăm cu toată orchestra, fiecare parte a operei simbolizează ceva din viață, de asta e atât de bine să interacţionăm, pentru că în final avem aceleași viziuni.

– Cum a fost concertul cu Lang Lang?

Incredibil. A fost o șansă minunată. Lang Lang este o super stea, și până la asta nu am mai cunoscut pe cineva atât de vestit ca el, pe care nu doar l-am cunoscut, dar am avut oportunitatea să lucrez cu el. Am trăit emoții foarte puternice. El este o persoană care vrea să comunice prin muzică, asta îl face fericit, cred că asta îl face să uite puțin de statutul său de vedetă. Lang Lang este un mare artist, și aceasta a fost una dintre cele mai profunde experiențe din viața mea. După cinci minute de muncă cu el, deja uitasem că este o mare stea, și vedeam doar artistul din fața mea.

– Asculți și alte genuri de muzică sau doar clasică?

În afară de faptul că ascult muzică clasică toată ziua, îmi place foarte mult muzica braziliană. Îmi place și muzica din Venezuela, dar ascult în fiecare zi samba, bossa nova, artiști de acum 40 de ani, și de azi, dar toți din Brazilia. Toată muzica din acea regiune este pentru mine un vis. Îmi place şi jazzul, dar mai puțin muzica modernă.

– Ce condiții de muncă are un tânăr dirijor în Venezuela şi ce sprijin i se oferă?

Eu nu am crescut în Venezuela. Am crescut în SUA. Mă simt și sunt venezuelean, fără îndoială, dar formarea mea ca dirijor a venit, în mare parte, de la tatăl meu și de la tutorii mei din SUA. Eu nu sunt un produs al şcolii venezuelene, dar cel ce vrea să fie dirijor în Venezuela poate fi foarte simplu, dacă are talent, desigur. Pentru că în Venezuela sunt acum o mulţime de orchestre, peste tot, chiar și în cele mai mici sate. Cine vrea să fie dirijor trebuie doar să demonstreze că merită, pentru că sprijinul este infinit. Și cum există atâtea orchestre, mereu e nevoie de câte un dirijor și, implicit, mereu există oportunități. Un bun exemplu este cazul lui Gustavo Dudamel, care astăzi este la fel de cunoscut ca și Lang Lang, și este produsul școlii venezuelene. În Venezuela ai parte de susținerea publicului, a orchestrei și a statului, pentru că guvernul susține mult cultura muzicii. E o țară ideală pentru a face muzică.

– La ce instrumente poți cânta?

La pian. Mereu am vrut să pot cânta la pian, și l-am studiat foarte serios. Acum îl folosesc ca să pregătesc operele pe care urmează să le dirijez, dar ăsta e instrumentul care m-a format, și cred că este cel mai util instrument muzical pentru un dirijor, pentru că poţi cânta o operă întreagă doar cu două  mâini, care este cântată de obicei de o orchestră întreagă. Tatăl meu, în afară de faptul că e dirijor, e și violoncelist, așa că sunt familiarizat, cât de cât, cu instrumentele din orchestră. Nu ştiu să cânt chiar la toate, dar, pentru a fi dirijor, trebuie să le cunoști măcar teoretic. Astfel, învăț mereu ceva nou de la colegii mei din orchestră.

– Care a fost, pentru tine, concertul cel mai de anvergură și cel mai impresionant?

Până astăzi, am dirijat multe concerte pentru vârsta mea, dar puține, totuşi,  în comparație cu alți dirijori. Dirijez o dată pe lună sau chiar mai  rar, dar am profitat la maximum de fiecare concert pe care l-am avut. Când dirijez, există   momente în care mă simt ca în paradis, totul merge perfect. În ziua când am un concert, dau totul, tocmai pentru că am puține concerte. În ce privește Culture Orchestra, văd din repetiții că voi avea multe momente speciale cu această orchestră, pentru că muzicienii sunt foarte receptivi. Acum două  săptămâni, am dirijat la Stockholm, și am avut multe momente grozave în acel concert. Simțeam că nu mai eram pe pământ. Mă simțeam ca în paradis. La fiecare concert pe care îl susțin, sunt absolut dedicat. Abia aștept să venim la Chișinău cu acest proiect…

– Îţi mulțumim mult, Ilyich, suntem și noi nerăbdătoare să vedem concertul și la Chișinău.

Interviu realizat de Corina Butnaru şi Mirabela Butnaru

Lublin, 23 august 2012