INTERVIU // „Am pe masă 15000 de pagini din lada lui Eminescu”

Interviu cu criticul literar Alex. Ştefănescu, București

Volumul despre Eminescu, la care lucrați de câțiva ani, e pe punctul de finalizare? Ce v-a determinat să scrieți o carte despre Eminescu? Cum ați ales titlul?

Cartea la care lucrez, „Eminescu, întoarcerea la text”, va fi gata probabil la toamnă. O scriu ca să corectez tendinţa exegeţilor de a se îndepărta de textul eminescian, de a înlocui analiza cu o filosofare grandilocventă. Titlul iniţial era „Eminescu, vers cu vers”. Prefer însă, acum,  „Eminescu, întoarcerea la text” pentru că are şi o discretă notă polemică.

– Ce descoperiri ați făcut privind opera și personalitatea poetului?

Ar trebui să transcriu întreaga mea carte ca răspuns. Am să menţionez, mai bine, o singură „descoperire” făcută de mine în legătură cu poetul şi anume lipsa talentului literar. Eminescu avea geniu, nu talent literar. El nu compunea versuri, ca Arghezi, ci făcea vizibile fulgere ale gândirii, folosindu-se de cuvinte. Viziunea era instantanee, scrierea poemului – laborioasă. Eminescu se chinuia ca să găsească acea succesiune de cuvinte care să semene cât mai mult cu poemul visat de el. După ce scria un cuvânt, trecea în revistă toate cuvintele care ar fi putut urma. Dintre acestea îl alegea pe cel care i se părea varianta cea mai bună, apoi organiza din nou un… concurs pentru ocuparea postului de al treilea cuvânt. Uneori găsea o continuare care îl obliga să reorganizeze tot ceea ce făcuse până atunci. Lipsit de spontaneitate (adică exact de acea calitate pe care românii o consideră talent), prefera să treacă în revistă toate combinaţiile de cuvinte posibile. Spiritul critic şi bunul-gust îl ajutau să aleagă dintre ele combinaţia cea mai expresivă. Personalitatea lui era o asociere între un computer şi un critic literar. Computerul genera, în fiecare etapă a compunerii textului, liste de variante posibile, iar criticul literar alegea.

I-ați ținut în mâini manuscrisele? La ce v-ați gândit răsfoindu-le?

Manuscrisele propriu-zise – nu, dar imaginea lor de mare precizie, din ediţia anastatică realizată de Academie – da. Practic pot spune că am pe masa de lucru toate caietele şi foile disparate – în total, aproximativ 15.000 de pagini – din lada încredinţată de Eminescu lui Titu Maiorescu (iar de acesta Academiei). Stau noaptea şi le studiez, pe unele cu lupa. Mă impresionează, în mod special, răzgândirile poetului, care mă fac să înţeleg cum funcţiona gândirea lui.

– Ați vizitat multe locuri și localuri frecventate de Eminescu? Credeți că se plimbă uneori prin Cișmigiu sau pe Calea Victoriei?

Da, am vizitat (în primul rând casa lui părintească de la Ipoteşti şi locurile în care a copilărit, dar şi multe clădiri, străzi, din Iaşi şi Bucureşti, din Viena şi Berlin care îl evocă). Mă plimb de multe ori şi mi-l imaginez. Când văd pe frontispiciul unei case anul în care a fost construită – de exemplu MDCCCLXXXII – mă gândesc imediat, emoţionat, că atunci el încă trăia. Şi că abia peste un an avea să fie internat la Institutul Caritatea al lui Alexandru Şutzu.

– Cine l-a distrus pe Eminescu? Politica sau poezia?

Eu nu-l consider pe Eminescu un om distrus, ci un om realizat integral. Ce n-aş da să fiu şi eu distrus ca el! El a cheltuit din propria lui fiinţă ca să creeze, aşa cum o lumânare cheltuieşte din propria ei fiinţă de ceară ca să lumineze. Şi a cheltuit tot, s-a transformat complet în poezie. Când a murit, n-a lăsat în urmă ceva destinat putrezirii. Spre deosebire de alţii din care rămâne, în cele din urmă, un pumn de ţărână, din el a rămas un pumn de poezie.

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)